Interviu exclusiv cu Robert Șerban – O discuţie ca de la scriitor consacrat la tânăr talent
Tudor are nouă ani şi este elev în clasa a – IV-a la Liceul Teoretic Nikolaus Lenau din Timişoara. Acesta este pasionat de domeniul IT şi a realizat chiar câteva programe informatice. A moştenit şi pasiunea pentru scris a tatălui său, scriitorul şi jurnalistul Robert Şerban. Împreună au scris o carte intitulată ”Tata, eu glumesc serios”. Tudor şi-a intervievat tatăl special pentru ŞTIRI PENTRU COPII. Interviu exclusiv cu Robert Șerban – O discuţie ca de la scriitor consacrat la tânăr talent.
Interviul realizat la Librăria La doua Bufnițe a fost serios și, în același timp, amuzant. Tudor și-a luat rolul de jurnalist junior în serios și nu a ezitat să își “taxeze” tatăl. La un moment dat s-a auzit o voce fermă, de copil matur, care a răsunat în toată încăperea: ”Tata, fără șmecheriile tale, te rog!” Am aflat de la Tudor ca se visează un mare profesionist IT. Ba chiar a și dezvoltat un joc prin care poate colora și face fonturi după modelul Paint de la Microsoft Windows. Pasiunea pentru cărți rămâne în permanență în viața lui.
Dacă sunteți curioși să aflați cum a decurs interviul veți afla în cele ce urmează, dar și pe canalul YouTube ȘTIRI PENTRU COPII.
Despre ce înseamnă să fii scriitor
Tudor: Tată, ce înseamnă scriitor?
Robert Şerban: Este o întrebare care te încuie. Să fii scriitor înseamnă să fii un om care inventează povești, care inventează lumi, care inventează personaje. Este un om care se joacă cu tot felul de cuvinte. Este un om care încearcă să îi vrăjească pe cei din jur, inclusiv pe tine, spunând tot felul de povești fie ele sub formă de poezie, fie sub formă de proză, fie scriind texte mai alambicate cum sunt eseurile, fie făcând critică de artă. A fi scriitor înseamnă a vrăji oamenii prin cuvinte.
O compunere de succes
Tudor: Tu cum ai decis să te faci scriitor?
Robert Şerban: Cred că l-am imitat pe bunicul tău, pe tata. Când eram de vârsta ta, sau mai mic, la noi în casă tot timpul erau cărți exact cum sunt și la noi acasă. Tata cumpăra tot timpul cărți și îl vedeam citind când venea de la muncă, de la ziar. El se punea cu vraful de cărți lângă el, cu o ureche la radio Europa Liberă și cu alta la televizor, cât funcționa. Prindeam doar sârbii pe vremea aia și ne uitam la ei, iar el citea.
Țin minte că și mama citea, cât timp nu făcea altele precum să facă teme cu mine, să spele, să gătească sau altele prin casă. Văzându-l pe tata că citește, am citit și eu. Îmi și plăcea enorm, trebuie să recunosc. Bunicul citea foarte mult și, când mergeam la țară în vacanță, găseam o parte dintre cărți acolo.
Prin clasa a-V-a am început să scriu compuneri. Profesoara de română ne mai dădea din când în când să inventăm câte o compunere, în afara temelor. Scriam ce am făcut în vacanță sau duminică, deoarece pe vremea aceea nu exista cuvântul weekend, iar singura zi liberă era duminica. Eu am început să inventez povești și am făcut o poveste care a avut mare succes la ora de română. Atât de mare succes încât, având matematică după, colegii l-au rugat pe profesor să mai citesc o dată povestea pe care tocmai o auziseră în ora de română. A fost, cred, primul meu mare succes. Colegii m-au aplaudat și i-a plăcut și profesorului de matematică.
Când am văzut că lucrurile astea au priză am ajuns să le consider ca mici premii. Eu am tot făcut povești. La un moment dat am început să fac și poezie și să merg la cenaclu. Am început să iau premii, să public și până la urmă se confirma totul.
Începuturi în lumea scrisului
Tudor: Câți ani aveai când ai scris și publicat prima ta carte?
Robert Şerban: Prima mea carte? Aveam 24 de ani, nu-i împlinisem încă. Eram student în anul IV la Facultatea de Construcţii. Eu prima mea facultate am făcut-o la Politehnica şi a fost un moment foarte interesant, pentru că prima mea carte a apărut în urma câştigării unui concurs. Aici, la Timişoara, în 1993 a fost un mare festival de poezie, Nichita Stănescu. A fost prima şi cred că ultima ediţie. În cadrul evenimentului a fost un mare festival de manuscrise, adică tinerii până în 35 de ani trimiteau unui juriu manuscrisele lor şi cel mai bun urma să fie publicat de o editură, iar juriul s-a decis pentru manuscrisul trimis de mine. Acesta se numea ”Fireşte că exagerez” și a fost cel mai bun. În anul următor a apărut cartea și mi-am lansat-o în cadrul Facultății de Construcții.
Imaginează-ți că eram o ciudățenie! Urma să fiu inginer, un om care se ocupa de matematică, de construcții, de instalații, iar eu scriam poezii. Eram un personaj destul de straniu prin facultate. Atunci am dat primul meu interviu televizat la TeleUniversitatea. Au venit să mă întrebe cum mă simt. Au fost și profesorii și eram foarte bucuros, dar totodată incomodat pentru că îmi dădeam seama că e o postură cumva nepotrivită. Lumea literaților vine din zona literelor, filologiei sau științelor umaniste, mai puțin din zona tehnicii, dar sunt o mulțime de scriitori care nu au făcut neapărat studii de filologie și sunt scriitori foarte buni. Eu cred că literatura este singurul domeniu unde nu trebuie neapărat să fii filolog la bază pentru a fi un scriitor foarte bun. Deci aveam mai puțin de 24 de ani când am debutat cu prima mea carte de poezii.
Inspirație și copilărie
Tudor: Ce te inspiră cel mai mult?
Robert Şerban: Viața. Sunt lucruri, aparent ciudate. Faptul că citesc poezie mă inspiră foarte tare. În momentul în care citesc un poet bun și intru în rezonanță cu el simt nevoia să scriu. E ca și cum ai bea țuică înainte de masă. Bei țuică ca să ți se facă foame. Dacă citesc poezie de bună calitate, neuronii mei încep să lucreze să facă conexiuni și mă prinde pur și simplu cheful de a scrie poezii. Poezia e cea care mă inspiră cel mai mult, și desigur viața din care îmi trag subiectele.
Copil hiperkinetic
Tudor: Tu cum erai în copilărie?
Robert Şerban: Eu am fost mai agitat. Am fost un copil hiperkinetic, puțin mai nărăvaș, așa. Mă urcam pe pereți și săream destul de ușor la provocările pe care generația mea, colegii mei de gașcă, din cartier, din școală mi le făceau, dar am fost un copil ascultător. Părinții mei erau destul de stricți. Ei m-au ținut de mână să nu mă scape pentru că eram ca argintul viu. Eram tot timpul într-o continuă mișcare. Eram agitat tot timpul. Eram pe pereți tot timpul.
În clasele I-IV pe mine învățătoarea m-a mutat de trei ori cu fiecare elev din clasă. Noi am fost 36 și eu am fost 36 ori 3. Deci de 100 și ceva de ori m-a mutat săraca din clasa I până în clasa a-IV-a încercând să îmi găsească locul cu unul dintre colegi, alături de care să stau cumva potolit. Nu a reușit, dar până la urmă am ajuns pe scaun cuminte, după cum se observă…
Cam nărăvaș, așa… Am făcut destul de multe năzbâtii. Eram destul de nervos, de agitat și mai pocneam pe câte unul. Acum îmi este rușine că eram un copil agresiv. Să știi că eram un copil scheletic, imaginează-ți că am fost un copil subțire, slăbănog, dar iute. Îmi pare rău că am făcut asta. Nu e bine să faci asta.
Un copil plin de energie
Tudor: Ce năzbâtii ai făcut tu in copilărie?
Robert Şerban: Foarte multe! Trebuie să îți povestesc despre una din ele. Aveam un coleg foarte bun, parcă am fost și colegi de bancă de trei patru ori. Țin minte că avea două telefoane, unul în camera părinților și unul în sufragerie. După ce îmi făceam temele mergeam să îl ajut la matematică și după ne jucam. Unul dintre jocurile noastre era sunatul la telefon. Luam cartea de telefoane și sunam la numere foarte ciudate, de exemplu aveam o femeie pe care o chema Vrăjitoarea. Sunam la ea și spuneam ”Alo, Vrăjitoarea? Nu ne vrăjiți și nouă ceva?”. Pe vremea aceea aveam voci de copii, iar femeia ne credea fete și ne vorbea urât.
Prima iubire a lui Robert
Tudor: Când ai simțit prima dată fluturași în stomac?
Robert Șerban: La grădiniță. Eram în satul tatei și acolo era o fetiță de care eram îndrăgostit. Ne jucam la grădiniță cu cuburile pe o masă și făceam castele din ele. Educatoarea noastră era la capătul sălii. Țin minte că era o sală mare și eram cu fata asta. Eu dădeam cu un cot în ele și cădeau, apoi ne băgam sub masă să le luăm și acolo o pupam. Am crezut că învățătoarea nu vede, dar ea vedea sub birou. Atunci, probabil a fost prima dată când am simțit fluturași în stomac.
La un moment dat, folosindu-mă de telefonul lui Sebastian, am sunat-o pe fata învățătoarei mele. Ea avea două fete: una mai mare, în clasa a-IV-a și una mai mică, în clasa a-III-a. Eu am sunat-o pe cea mare pentru că eram îndrăgostit de ea. Mi-a răspuns sora mai mică, Camelia. ”Alo, Cami! Mi-o dai și mie pe Monica?” Imediat am auzit că dăduse cuiva telefonul și am spus: ”Monica tu ești?” La celălalt capăt era de fapt învățătoarea: ”Robert, tu ești?” A doua zi mi-a tras o palmă. Nu știu pentru ce m-a lovit pentru că eram absolut nevinovat. Eu eram îndrăgostit de Monica și m-am comportat ca un cuceritor și am sunat-o.
Calități pentru a scrie
Tudor: Ai și tu o carte preferată dintre cele scrise de tine?
Robert Şerban: Da, cea scrisă de tine și care se numește ”Tata, eu glumesc serios”. De fapt este cartea ta deoarece eu am transcris poveștile tale.
Tudor: Cine a scris de fapt “Tata, eu glumesc serios”, eu sau tu?
Robert Şerban: Tu ai spus și eu am scris. Eu nu am făcut decât să transcriu spusele tale.
Tudor: Ce trebuie să facă copiii ca mine să devină și ei scriitori?
Robert Şerban: În primul rând să citească. Tu ar trebui să citești mai mult ca să simți cum se face o poveste, un personaj și să îți poți imagina deoarece cărțile de povești asta fac. Ele te fură din lumea asta care înseamnă telefon, tabletă şi televizor şi te duce într-o lume în care mintea ta începe să construiască din cap. Nu îţi trebuie nici telefon, nici chestii pe calculator, nici desene, pur şi simplu vezi cum ar trebui să arate o planetă, o plantă carnivoră care te aleargă, cum ar putea să arate un prieten bun alături de care să joci fotbal sau un joc pe calculator. În primul rând trebuie să citeşti, iar mai apoi dacă îţi place şi simţi nevoia poţi să scrii. Nu poţi să fii scriitor fără să citeşti.
Înapoi la 10 ani
Tudor: Dacă te-ai putea întoarce în copilărie, ce vârstă ai alege și de ce?
Robert Şerban: Nu m-am gândit la asta până acum. Cred că mi-ar plăcea să fiu în clasa a-IV-a, cum ești tu. În clasa a-V-a e puțin mai complicat, mai mulți profesori. În clasa a-IV-a ești cel mai mare din școală, ultima generație, jupânul terenului de fotbal. Mi-ar plăcea să am cam 10 ani.
Tudor: Să ne imaginăm că ești Președintele Asociației Scriitorilor Mondiali din toate timpurile. Cui i-ai da marele premiu și în ce ar consta premiul?
Robert Şerban: Grea întrebare! Eu aveam un scriitor preferat, dar a luat deja Premiul Nobel, Mario Vargas Llosa. Nu i-aș mai da lui că prea multe premii strică. Am totuși un scriitor care îmi place enorm. Se numește Jón Kalman Stefánsson. El este dintr-o țară mică, nu știu exact câți locuitori are, sub un milion. Cred că lui i-aș da premiul pentru că am citit niște cărți foarte frumoase scrise de el. A fost tradus și la noi din franceză, nu din limba lui, islandeză. Cred că ar merita.
Premiul ar fi să îl invit un an în România. Practic să stea aici și să cunoască țara. El a fost aici de două ori, i-a plăcut. Aici e mai cald decât la el și nu are Aurora Boreală, cum povestește el în cărți. Eu cred că acesta este un premiu bun: să vină și să cunoască țara, poate să învețe și română.
Pandemie și glume serioase
Tudor: Cum ar suna prima strofă dintr-o poezie despre pandemie?
Robert Şerban: Am scris așa ceva, dar nu știu pe de rost. ”Merg cu copilul la un lac și îl întreb: “Uite, copile! Ce se aude?” El spune: “Un lac, un greiere, o apă. Nu! E ceva ce este în toată lumea! E coronavirus!”
Tudor: Dacă tu ai putea să te întrebi ceva pe tine într-un interviu, care ar fi întrebarea?
Robert Şerban: La întrebarea asta mereu m-am blocat, deoarece este foarte greu să-ți pui întrebări la care nu te-ai gândit. Tu m-ai întrebat ce am vrut să mă fac în copilărie. La patru ani am vrut să mă fac pinguin pentru că mi se părea mie că asta e cea mai faină chestie. Am vrut să mă fac pompier pentru că erau curajoși și eu mă jucam cu apa acasă. Mi se părea că un pistol cu apă sau un furtun prin care stingeai un foc era ceva tare. Am vrut apoi să mă fac polițist, apoi cosmonaut. Medic nu am vrut niciodată să fiu pentru că nu suportam prea tare sângele.
Un mesaj pentru copii
Tudor: Le transmiți un mesaj copiilor care citesc ȘTIRI PENTRU COPII, te rog?
Robert Şerban: Dragi copii, nu vă încredeți în ceea ce citiți. Verificați-vă la prieteni informația și întrebați și părinții. În general, încercați să găsiți informația acolo unde ați mai găsit și altă dată și ați văzut că e bună. Asta e ca o prăjitură pe care o mănânci de la o cofetărie și niciodată nu te-a durut burta de la ea. Deci e bine să nu schimbi cofetăria. La fel cu buletinele de știri. Dacă ai găsit un buletin bun și ai aflat lucruri importante și interesante trebuie să mergi tot acolo.
Acest interviu este publicat în cadrul campaniei “Micii jurnaliști, în dialog cu marii oameni de cultură din Timiș, pe www.stiripentrucopii.com” – acțiune cofinanțată de Consiliul Județean Timiș.
Campania a debutat în luna iulie și va continua până la sfârșitul anului. Colaboratorii noștri, jurnaliștii juniori, sunt tineri și copii în vârstă de până la 18 ani din județul Timiș. Vă invităm să vă alăturați campaniei.
Copiii și tinerii interesați să colaboreze cu ȘTIRI PENTRU COPII sunt invitați să ne scrie la stiri@stiripentrucopii.com. Ei vor fi inițiați în tainele jurnalismului și vor intra în contact cu oameni fascinanți și o lume minunată, cea a culturii!
Dicţionar:
Jupân: șef
Sursa foto: polirom.ro