“E foarte important ca un toboșar să cânte, nu să bată la tobe”. Percuționistul Robert Magheți, intervievat de nepotul lui adolescent
În anii lui la Liceul „Ion Vidu” din Timișoara Robert Magheți – „Robi” a participat la şapte olimpiade naţionale de percuţie fiind laureat cu premiile I şi II. Între 1997 și 2001 a fost percuționist în Orchestra Simfonică Europeană de Tineret ELBE WESER din Stade, Germania, alături de care a susținut turnee în Germania, România și Islanda. În 1999, devine membru al Ansamblului de Percuție „Gheorghe Dima”, condus de profesorul Grigore Pop, alături de care întreprinde turnee în țară și în străinătate, inclusiv la FIMU-Belfort, Franța, în 2001. Activează în zona muzicii moderne începând din anul 2000 ca membru fondator al trupei de percuţie neconvenţională „SISTEM” alături de care întreprinde turnee internaţionale (Singapore, Suedia, Belgia, Germania, Norvegia, Spania, Italia sau Letonia). Robert Magheți se află în aceste zile la Timișoara, unde îl puteți vedea în Voievodul Țiganilor și Meșterul Manole, pe scena din Parcul Rozelor, pe 2 și 3 august.
Nostalgia Timișoarei
Alexandru-Nicolas Vese: Ai trăit mulți ani la Timișoara, iar acum ești stabilit la București. Ce îți lipsește de acasă, de la Timișoara?
Robi: Relaxarea oamenilor, condusul oarecum mai moderat, parcurile și zonele de socializare. Pentru că mă interesează și partea asta de arhitectură și de urbanism în locul în care trăiești. Bucureștiul, din punctul ăsta de vedere, e un pic haotic. Aici avem Piața Unirii, avem centrul, Piața Victoriei, e Parcul Rozelor, unde se întâmplă niște evenimente excelente. Sunt multe locuri în care oamenii pot să socializeze și să stea împreună și să… cum să zic eu… de acolo pleacă ideile faine și creativitatea.
Alexandru-Nicolas Vese: Dacă ai putea cânta într-o locație exotică sau neobișnuită, care ar fi aceasta și de ce te-ar atrage acel loc?
Robi: Cred că un amfiteatru antic, stil amfiteatrul roman. Undeva în… poate Italia, Turcia sau Africa de Nord, pe unde au mai trecut romanii. Țin minte ca m-a impresionat foarte tare proiectul foarte interesant și foarte original al celor de la Pink Floyd, în anii 70, dacă nu mă înșel. De atunci am rămas cu chestia asta, e o treabă eclectică, să cânți într-un proiect mare, amplificat, cu show de lumini, poate show laser, visuals, mapping, holograme sau ce se mai poate face acum din punct de vedere light designing. Deci un show complet într-o locație antică. Combinația asta dintre tehnologie cu o locație foarte veche. Deci cred că într-un amfiteatru mi-ar plăcea mult să cânt și are și o rezonanță naturală foarte bună, pe atunci neexistând tehnologii de amplificare.
De la stropitori la tobe
Alexandru-Nicolas Vese: Cum ai descoperit pasiunea ta pentru tobe?
Robi: Simplu, avantajul de a fi născut în Timișoara. Pentru că la televizor sau la radio nu auzeai foarte multă muzică din ce se dădea în perioada comunismului, în anii 80, când am fost eu mic copil și prindeam ungurii și sârbii la televizor. Ei mai dădeau diverse muzici și atunci tocmai s-a potrivit cu faptul că în anii 80 existau trupe de genul Europe, Whitesnake, Bon Jovi, etc. Trupele astea rock aveau o categorie Big Hair Bands, adică erau ăștia cu părul foarte mare… Erau tot timpul însoțiți de seturi de tobe supradimensionate, cinele agățate cu lanțuri, lumini, nebuneli. Îți dai seama că mi s-a părut foarte fain că tobele erau cele mai spectaculoase, erau și mari, nu erau minimale ca acum. Și m-a atras chestia asta, părinții și bunicul erau din armată, bineînțeles că le-am furat caschetele de militari, am luat niște stropitori care erau atunci pe piață, din astea, de plastic, le-am întors pe dos și văzând la televizor niște chestii am încercat să le produc. Oamenii fiind cu capul pe umeri, și bunicii și părinții, văzându-mă bătând cu creioanele în stropitori, au zis, bă ăsta poate, poate să scoată ceva din treaba asta. Hai să încercăm. Și din clasa a IV-a m-au dat la liceul de muzică. Bineînțeles, având și muzicieni în familie. Mătușa mea, mama mea, știau să cânte la un instrument, tata și așa mai departe. Cam așa a fost. Deci de la televizor, trupe rock, tobe, caschete, stropitori și creioane, și restul e istorie.
Orice poate să fie un instrument de percuție
Alexandru-Nicolas Vese: Apropos de cântat la stropitori, dacă ai putea introduce un nou instrument în setul tău de tobe, ceva neconvențional, care ar fi și de ce?
Robi: Asta e o întrebare la care mi-e foarte greu să răspund, pentru că, sincer, nu știu în ce nu am cântat până acum. Adică am cântat cu ciocane, am cântat la genți de mașină, am cântat la țevi, am cântat la pahare și căni de cafea, la linguri, am cântat cu mingea de baschet lovită în scenă. La un moment dat, am fost invitați de o companie de mașini care a scos o mașină nouă pe piață să cântăm pe modelul vechi de mașină, ca să simbolizeze că au trecut de la vechi la nou. Modelul vechi de mașină trebuia să îl devastăm. Și a trebuit să cântăm cu ciocane, până am distrus toată mașina aia. Deci am cântat până și într-o mașină. Cred că în setul de tobe aș introduce poate ceva cu un sunet din ăsta metalic, care să imite un cinel sau să facă din sunetul respectiv un sound de cinel sau de fus, hi-hat, mai neconvențional. Cred. Dar repet, în percuție, frumusețea este că orice poate să fie un instrument de percuție, de la clapping, până la lovituri pe propriul corp, până la banca asta, orice lucru lovit, organizat și într-o oarecare ordine.
Alexandru-Nicolas Vese: Ai avut vreun mentor sau idol în copilărie care te-a inspirat să începi să cânți la tobe?
Robi: Da. L-am văzut prima oară cântând la tobe live pe Mario Florescu, care este percuționistul lui Ștefan Hrușcă, și este fost profesor de percuție în Cluj, actualmente membru al Filarmonicii din Arad. Pe el l-am văzut prima oară cântând la un set de tobe, în anii ’87 sau ’88, ceva de genul acesta. Și atunci mi-am dat seama că, da, nu e numai ce se vede la televizor, ci live e ceva puternic, a cânta la setul de tobe.
Ritualurile artistului
Alexandru-Nicolas Vese: Frumos. Dacă ar fi trebuit să alegi un alt instrument, diferit de tobe, care ar fi acesta?
Robi: Mi-a plăcut o bună parte de timp saxofonul, mai ales saxofonul tenor, e un pic mai grav ca registru și mi se pare foarte versatil. Adică mi se pare foarte cool și îmi place foarte mult și chitara bas. Chitara bas face parte din secțiunea ritmică într-o trupă. Chitara bas și setul de tobe pot să facă trupa aia să sune mai bine sau mai prost. Chitara bas poate să fie un veritabil instrument de percuție, dacă aplici slapuri și diverse tehnici. Deci bass sau saxofon.
Alexandru-Nicolas Vese: Ai vreun ritual sau exercițiu special înainte de a începe să cânți?
Robi: Da, încerc să-mi calmez gândurile puțin, să reparcurg partitura, în cazul în care se implică o partitură după care trebuie să citesc lucrarea respectivă, în cazul în care e mai lungă sau e simfonică. Încerc să-mi spun o mică rugăciune de recunoștință pentru faptul că mă aflu acolo, pentru faptul că urmează un eveniment mișto. Adică să-mi fac un mindset pozitiv și pentru faptul că a venit lume și că avem încă sănătate și pace. Să ne bucurăm de toate lucrurile astea, că sunt foarte importante în lumea în care trăim momentan.
Alexandru-Nicolas Vese: Care a fost cel mai memorabil concert la care ai participat ca toboșar?
Robi: Aș putea spune cele două mari musicaluri de la Sala Palatului, în care cânt împreună cu soția mea „Mama Mia” și „Shrek”. Aș mai putea spune World Expo 2017 în Astana, Kazahstan, alături de Gheorghe Zamfir, unul din cei mai mari artiști ai secolului. Sau aș mai putea spune Sala Palatului alături de Yasmine Levy, o divă din zona muzicii world, muzică sefardică, e o vedetă incontestabilă din Israel. Și, bineînțeles, proiectele mari alături de colegii mei din trupa Cobzality sau Sistem. Cu Sistem, îți dau un exemplu, am cântat la gala Hagi când s-a retras Hagi din fotbal sau în deschiderea trupei Depeche Mode, în 2006, Eurovision…. Au fost niște evenimente memorabile. Sunt câteva care îmi rămân în minte și în suflet.
Nu prea sunt adeptul muzicii improvizate
Alexandru-Nicolas Vese: Cu ce artiști sau trupe ți-ar plăcea să colaborezi?
Robi: Ce întrebare grea! Trebuie să recunosc că în perioada asta a vieții îmi plac foarte mult proiectele electro – world music, niște proiecte mai eclectice așa. Adică undeva între muzică electronică, muzica lounge, world music. Mi-ar plăcea să cânt la un moment dat cu trupa Chambao, din Spania, care fac un fel de electro-flamenco, foarte mișto, fermecător. Mi-ar plăcea să mai cânt, dacă aș avea ocazia, cu Iasmin Levi, ce-ți povesteam, o combinație între muzică sefardică și un flamenco străvechi. Chiar am fost acum de curând în Madrid și am fost la un spectacol de flamenco, la un Tablao foarte fain, foarte bine cotat. A fost excelent, muzică și dans. Îmi place foarte mult o trupă electro de care tu știi, Röyksopp din Norvegia. Știu că îți plăcea o piesă când ai venit o dată la mine la București și o tot ascultam în mașină. Sunt foarte, foarte mișto în zona electro și foarte incisivi, adică emană putere pe scenă, foarte vizibil. Cam atât îmi vine în minte. Adică proiecte… mie îmi plac proiectele organizate, nu prea sunt adeptul muzicii improvizate, deși ascult jazz de foarte mulți ani și îmi place, dar cred că stilul meu de a fi se pretează mult mai bine sau se mulează mult mai bine pe un stil de muzică organizat, electro, de la A la Z, asta e structura, acesta e proiectul, mă simt mai confortabil în zona aia.
Despre creativitate și inspirație
Alexandru-Nicolas Vese: De unde îți iei inspirația pentru ritmuri și beat-uri noi?
Robi: Cred că din muzicile pe care le ascult și din starea pe care o am, din tempoul în care începem poate o piesă sau încercăm să creăm piese noi. În ultima vreme trebuie să recunosc că am pus puțin pe planul doi compoziția, adică creatul de la zero a unor piese, pentru că de ceva vreme sunt membru al unei orchestre. Acolo noi trebuie să interpretăm niște lucrări deja scrise, deja setate ca tempo și ca muzicalitate și îmi place foarte mult să lucrez și în cadrul ăsta cu foarte mulți muzicieni profesioniști. Să luăm de la zero un proiect și să-l ducem până la premieră și până la avanpremieră. Tot procesul îmi place foarte mult și e la fel de plăcut sau poate chiar mai fulfilling decât statul în studio și creatul în momentul ăsta al vieții mele. Bineînțeles, și acolo e vorba de creativitate, pentru că tu vii cu un pic din vibe-ul tău, vii cu puțin din personalitatea ta și aduci un plus lucrării respective. Indiferent că vorbim de o operă rock, indiferent că vorbim de un musical, indiferent că vorbim de un concert Cobzality, unde nu cânt chiar 100% aceleași ritmuri tot timpul. Scena, publicul, luminile, zi versus noapte și așa mai departe. Acestea te inspiră să faci lucruri noi sau pe care nu le-ai mai făcut până atunci în piesa respectivă.
Generația nouă este o generație foarte exigentă
Alexandru-Nicolas Vese: Dacă ai putea să organizezi un festival de muzică, ce trupe și ce artiști ai invita și ce temă ar avea festivalul?
Robi: Ce tare întrebarea asta! Descopăr acum foarte mulți artiști tineri, cu care noi colaborăm în orchestra Teatrului Național de Operetă și Musical Ion Dacian, pe care i-am văzut la alte spectacole, pe care i-am văzut pe social media, foarte, foarte mișto. Trebuie să recunosc că generația nouă este o generație foarte exigentă, studiază foarte mult, sunt foarte buni și virtuozi toți. Și pentru o scurtă perioadă de timp aveam impresia că dacă pe cei buni, care se afirmă pe online, pe Instagram sau pe Facebook, și care cântă extraordinar la o chitară, îi iei și îi pui într-o trupă, s-ar putea să nu facă față foarte bine pentru că nu e ca pe vremuri, adică acum mulți ani când se întâlneau în garaje și efectiv era o chestie organică. Se întâlneau basist cu chitarist, cu toboșar și încercau să facă o trupă. Nu, acum fiecare își ia câte un play-along, își ia câte un negativ și cântă la chitară mai bine decât zei chitării din lumea asta. Dar probabil dacă îi pui în mijlocul trupei, așa credeam eu, s-ar putea să nu facă față. Uite că m-am înșelat. Fac față, fac față foarte bine, sunt foarte multe trupe de tineri, tineri mă refer la undeva între 18 și 25 de ani, care cântă mai bine decât trupe consacrate și cântă mai bine decât artiști internaționali consacrați și multipremiați. Ei, cred ca aș face un festival numai cu newcomers, din zona jazz, eclectic, muzică electronică, muzică clasică, cvartete de instrumente de coarde, poate. Sunt foarte multe orchestre pe plan internațional, care, cum să spun eu, promovează talente de genul acesta, care au potențial să ajungă superstaruri în câțiva ani, superstaruri internaționale incontestabile. Deci aș face un fel de festival, bineînțeles, să am toate resursele, să fie plătiți regește, pentru că asta lipsește foarte mult.
Toată lumea crede că dacă ești tânăr vrei să te afirmi și vii gratis, la toate evenimentele. E o mare prostie, pentru că muncești pentru treaba aia. Deci să-i plătesc regește, să fie tineri și să fie acest festival ca un fel de showcase, ca un fel de rampă de lansare pentru ei, făcut în cel mai exigent și cel mai profesionist mod posibil. Lumini, scenă, ecrane, absolut, adică să se simtă ca niște vedete. Aș vrea să pot să dau niște exemple, dar nu am acum nume așa, știu câteva trupe, dar ar trebui să mă gândesc un pic mai mult. Adică aș face probabil un festival de trei zile în care se fac trei segmente, jazz, electro și clasic, să zicem așa la prima mână. Și toți să fie proaspăt ieșiți din liceu, proaspăt intrați în facultăți sau nu, în range-ul ăsta de vârstă, 18-25 de ani. Și efectiv să fie așa un fel de… uite mă ce se poate face și la vârsta asta!
Sfat pentru tineri – să-și găsească identitatea ca instrumentiști
Alexandru-Nicolas Vese: Ce sfaturi ai pentru tinerii care doresc să devină toboșari profesioniști?
Robi: Sfaturi… Și aici e o întrebare oarecum greuță, pentru că nu am avut niciodată înclinarea să predau sau să fiu pedagog, deși am modul de pedagogie avizat, am terminat și modulul acesta la Academia din Cluj. Adică pot să fiu profesor, dar nefiind pedagog mi-e foarte greu să dau un sfat. Poate să-și găsească, cred că asta e cel mai important, să-și găsească identitatea ca instrumentist. Adică în momentul în care ești toboșar, indiferent că ești un toboșar super virtuoz, faci niște chestii extraordinare de rapiditate, de creativitate sau cânți niște ritmuri basic, dar le cânți muzical, fără prea multe pretenții. Mă refer la toboșar de genul toboșarul de la Coldplay. Toboșarul de la Coldplay nu poți să zici că din punct de vedere percuționistic sau ca grad de dificultate a ritmurilor e un toboșar extraordinar, dar e toboșarul de la Coldplay și face parte din identitatea trupei. Deci e foarte important ca un toboșar să cânte, nu să bată la tobe. Să cânte la tobe și să-și găsească identitatea muzicală, adică chiar dacă el cântă ceva basic. Îți dai seama că e toboșoarul de la U2, sau dacă cântă ceva repetitiv sau din nou basic sau foarte drept, e toboșarul de la Coldplay. Dacă ar veni alt toboșar nu ar mai fi Coldplay aceeași trupă, înțelegi ce zic? Adică asta e treaba, să își găsească identitatea muzicală, dacă vrea să cânte într-o trupă, bineînțeles să studieze, să scoată tot ce e mai bun din el, să muncească foarte mult, să-și dezvolte și citirea, dar și memorarea unor lucrări, adică să meargă pe două căi. Și încă o dată ținta să fie să cânte la tobe, nu să bată la tobe. Cred că asta e cel mai important.
Alexandru-Nicolas Vese: Dacă ar fi să alegi un singur album care te-a influențat cel mai mult, care ar fi acesta și ce impact a avut asupra ta?
Robi: Cred că pot să spun așa: a fost un album complet și avea elemente și din jazz și din muzică electronică și din experimental și de rock și de rock progresiv. Mi-a plăcut foarte mult în liceu trupa Dream Theater care a avut în ’97 un album care se numea Falling Into Infinity. Și pe albumul acesta erau foarte multe elemente din toate stilurile de care ți-am spus și mai devreme. Probabil albumul ăsta m-a influențat să fiu pasionat și flămând. Să cânt mai multe stiluri de muzică și să le fac într-un mod, cum se spune acum, politically correct. Adică să se simtă că nu e ceva khitc, că ăsta e riscul muzical când faci foarte multe combinații de astea de stiluri, să iasă o ciorbă ciudată, știi? Cred că albumul acela mi-a dat o idee de cum se face o muzică eclectică, bine produsă în studio, să poată fi cântată live cum trebuie, să fie spectaculoasă, să ai și niște hook-uri, să ai niște texte faine. Cred că asta este, Dream Theater Falling Into Infinity 1997. Eram în clasa a X-a atunci și discul acela mi l-am cumpărat din Germania când m-am dus pentru prima mea colaborare cu o orchestră internațională de tineret de acolo, de lângă Hamburg.
Mi-ar fi plăcut să cânt o piesă într-un concert cu Guns N’ Roses
Alexandru-Nicolas Vese: Dacă ai putea să te întorci în timp și să te alături oricărei trupe legendare pentru un concert, care ar fi aceasta și de ce?
Robi: Trupă legendară… Mamă, m-ai omorât. E foarte greu aici, că e ca și cum mă întrebi care e trupa ta preferată și nu am o trupă preferată. Stai să mă gândesc. Dacă ar fi să mă întorc în timp în… Nu știu, în gimnaziu, în anii în care începeam eu să fiu foarte rocker, așa… Cred că mi-ar fi plăcut în anii ăia să cânt o piesă într-un concert cu Guns N’ Roses. Cu Guns N’ Roses. Ei mi se păreau demenții demenților. Unul venea în chiloți cu bandane pe cap, alerga pe acolo, cânta excelent, făceau cover-uri după Beatles, aveau piese proprii. Au făcut soundtrack-ul de la Terminator 2. Nu mi se pare ceva mai cool decât atât. Adică să fii Guns N’ Roses și să-l ai pe Arnold Schwarzenegger în videoclipul tău. Ce vrei mai mult? Adică cred că acolo, știi, în perioada de nebunie între gimnaziu și liceu mă certam cu ai mei și eram revoltat pe toată lumea era perioada grunge, cu Nirvana, cu Pearl Jam, cu Soundgarden, cu cămăși lăbărțate, cu bocanci, cu nebuneli, Timișoara a gustat din plin trecerea spre capitalism. Adică era o perioadă foarte faină și cred că aș fi fost cel mai tare din parcare dacă aș fi ajuns să cânt cu Guns N’ Roses în anii aceia în concert. Bine, erau huge, adică adunau stadioane, erau foarte tari atunci.
Să vină din tine lucrul pe care îl cânți tu
Alexandru-Nicolas Vese: Interpretezi diferite genuri și stiluri muzicale. Cum se face trecerea de la pop la rock și muzica clasică?
Robi: Dacă simți muzica pe care o interpretezi și rezonezi cu ea, adică să fie parte din tine și din ce simți tu atunci și din ce ești tu ca om. Toate se leagă. Lucruri care îți plac într-un oraș, arhitectură, design, oameni pe care îi asculți, oameni a căror îmbrăcăminte îți place, ce mănânci, pe unde umbli, ce muzee vizitezi. Toate, la un moment dat, în diverse părți ale vieții tale, se leagă. Și cred că așa faci trecerea, adică fără să forțezi. Niciodată nu faci trecerea de la pop la rock pentru că rockul se vinde în ziua X mai bine. Nu, o faci pentru că simți că rockul te caracterizează pe tine mai bine, sau de la rock la pop, poate să fie și invers. Nu mai ai chef de toată revolta asta, că rockul e totuși o muzică în care se militează pentru ceva, oamenii se revoltă, au mesaje de obicei politice, socio-politice, diverse chestii de genul acesta și atunci, la un moment dat, spui bă, nu mai vreau. Adică oricum e ceva greșit în lumea asta, nu mai vreau să aduc și eu în plus chitări cu distors și fel de fel de synthuri și din astea super incisive și violente. Vreau să trec la un pop sau vreau să trec la world music. Eu am avut o perioadă în care nu mai puteam să ascult muzică cu tobe, eu, ca toboșar. Și voiam să ascult doar Bach în mașină. Am redescoperit Bach, care era genial. Adică, dacă nu era Bach, nu era nici Beethoven, nici Mozart. A fost marea sursă de inspirație. El a setat trendurile, practic. El a setat tot ce înseamnă muzică, de la scriere, la notații și așa mai departe. Bun. De asta zic, adică trebuie să rezonezi, să vină din tine lucrul pe care îl cânți tu. Dacă ești artist, interpret, și cânți la un instrument sau faci muzică, chestia asta trebuie să fie super corelată cu ce ești tu în momentul respectiv. Și atunci, dacă simți că trebuie să faci altfel de muzică sau trebuie să te mai calmezi în muzică sau vrei să vii cu ceva mai elaborat sau chestii de genul acesta, cu siguranță o să sune foarte bine. Dacă o faci pentru că aia se vinde sau, încă o dată, te constrânge societatea sau, știu eu, e un trend… o să ai nu știu câți urmăritori sau nu știu câte like-uri. Dar s-ar putea să fie epic fail.
orchestra simfonică a fost prima mea dragoste
Alexandru-Nicolas Vese: Vii dintr-un regim muzical diferit. E greu sa fii acceptat într-o orchestră de operă?
Robi: În primul rând o să vin cu un mic amendament, este orchestră de operetă și musical, unde cânt eu acum. Opera este altceva. Diferența dintre operă și operetă este că în operetă există și proză. În operă doar se cântă. Deci opereta poate să fie un strămoș al musicalului, unde știi că există și text, există și scenariu, lumea se oprește, discută ca într-un teatru, după care se cântă. Indiferent că vorbim de musicaluri clasice, prima jumătate a secolului XX sau cele moderne care au și elemente de hip-hop și de rock și fel de fel de chestii. Revenind la întrebare, care e foarte mișto. În cazul meu nu pot să spun că m-am îndepărtat foarte mult de zona de orchestră, pentru că am colaborat și cu Opera Națională din București, am colaborat și cu Orchestea Metropolitană din București, am colaborat, până să fiu și angajat cu acte în regulă cum ar veni, am fost membru colaborator al Orchestrei de Operetă și Musical de aproape 12 ani de zile. Pe lângă ce fac în trupa Cobzality sau ce făceam în trupa Sistem, eu mai colaboram cu orchestre pentru că orchestra simfonică a fost prima mea dragoste. Și colaborând cu orchestrele astea, la un moment dat, am ajuns să-mi trăiesc un vis.
Visul era să cânt la tobe într-o orchestră simfonică. Pentru că orchestra simfonică nu trebuie să cânte doar lucrări simfonice sau lucrări de operă, poate să cânte și lucrări orchestrale sau adaptări la niște piese pop sau piese de muzică ușoară, dar făcute cu o orchestră. Iar vibe-ul de a cânta la tobe, poate alături de o trupă mișto, cu un basist, cu un chitarist bun și înconjurat de 60 de oameni profesioniști dintr-o orchestră simfonică este inegalabil. Deci pot să spun că în diverse stiluri de muzică nu m-am îndepărtat de orchestra simfonică prea tare. Ceea ce înseamnă că intrarea s-a făcut foarte lin. Adică nu a fost o chestie bruscă în cazul meu. Bineînțeles, un toboșar sau un instrumentist care nu a cântat niciodată cu o orchestră simfonică sau un solist, când se duce, zicem, la festivalul Mamaia și e debutant, știi, că acum s-a reluat festivalul Mamaia și se vrea să facă tot timpul cu orchestre simfonice sau așa, vine cu microfonul și la un moment dat e copleșit. În spate are 60 de oameni și el era obișnuit doar cu un negativ sau cu un clăpar sau cu un toboșar, adică ceva minimal, o trupă de 2-3 oameni, știi? În cazul meu n-a fost așa, pentru că vin din zona respectivă.
Interviu realizat de Alexandru-Nicolas Vese, 17 ani, Liceul Teoretic „Grigore Moisil”
Interviul este realizat în cadrul campaniei “Micii ziariști, în dialog cu marii oameni de cultură, pe www.stiripentrucopii.com Ediția a II-a”. Proiect cultural finanțat de Consiliul Județean Timiș.
Dialog între generații: Doina Popa – Artmedia, 85 de ani, intervievată de Radu Gheorghiță, 12 ani