De ce încă mai scriu de mână? E bine pentru creier
Când eram în clasa întâi și făceam exerciții de scriere, doamna învățătoare sau –de cele mai multe ori- mama, obișnuia să rupă pagina scrisă ilizibil cu scopul de a ne face să scriem citeț și ordonat. În ciuda tuturor eforturilor noastre disperate de a le opri, pagina urma să fie oricum ruptă, rezultatul nefiind însă concretizat într-un scris caligrafic, ci, mai degrabă, într-un plâns gălăgios și isteric. Spre dezamgăgirea mamei și a doamnei învățătoare, cei care scriau urât în clasa întâi, urmau să scrie urât toată viața, fiindcă scrisul, la fel ca trăsăturile fizice sau felul în care mâncăm, râdem sau gesticulăm, reprezintă o extensie a personalității noastre.
Sunt însă extrem de curioasă câți părinți mai rup paginile copiilor, rândurile anterioare nefiind scrise pentru a evidenția inutilitatea acestui proces, ci pentru a accentua faptul că, înainte ca tehnologia să ia amploare, scrisul de mână era extrem de important. Știu că un proiect pe o planșă stâmbă nu se compară cu unul realizat în format electronic, însă, țin să cred că tot acest progres impresionant al tehnologiei, aduce cu sine și un mare revers.
Citeam zilele trecute un articol care trăgea un semnal de alarmă în acest sens, cercetătorii susținând faptul că, scrisul de mână are un rol extrem de important în dezvoltarea creierului și că, în lipsa scrisului de mână, riscăm să nu mai stimulăm creierul suficient și că, fără această deprindere, vom transforma funcțiile creierului într-un „handicap”. Ei spun că exercițiile de scriere ajută atât la reducerea stresului și a presiunii, cât și la întipărirea informației într-un mod eficient în creier. Mai mult, scrisul cu pixul, creionul sau stiloul utilizează o mai mare porțiune de creier decât dacă tastăm digital, iar astfel, celulele creierului generează mai rapid ideile, memoria este stimulată mai ușor, iar creativitatea, sporită.
M-am gândit că poate acesta e motivul pentru care de multe ori, suntem încurajați să scriem ce simțim, fie ca să simțim mai intens, fie ca să uităm. Sau în orice caz, să ne simțim eliberați. Oricum ar fi, eu încă fac zeci de liste pe care dacă nu le pierd, le uit, și dacă nu le uit, mă prefac că am făcut-o, fiindcă de cele mai multe ori, cele mai grele reguli pe care trebuie să le respecți, sunt acelea impuse de tine.
Text de Oana Karina Lugojan