Petre Ispirescu și psihologia basmelor sale
Există cărți care vorbesc despre povești și există cărți care schimbă complet felul în care privim poveștile. Volumul „A fost odată ca niciodată… Eseuri de psihanaliză a basmului românesc”, apărut la Editura Trei, în colecția „Psihanaliza contemporană”, propune tocmai această schimbare de perspectivă: basmele românești nu mai apar doar ca simple istorii ale copilăriei, ci ca expresii profunde ale vieții psihice, ale fricilor, pierderilor și dorințelor care însoțesc existența umană.
Coordonată de Simona Reghintovschi, alături de 15 autori, psihanaliști și formatori din cadrul Asociației Insight, cartea deschide un teritoriu rar explorat în cultura română. Poveștile pe care generații întregi le-au ascultat sau citit devin, aici, spații simbolice în care se reflectă experiențe umane universale: separarea, anxietatea, maturizarea, dorul, nevoia de iubire sau teama de pierdere.
În această lectură psihanalitică, personajele fantastice nu mai sunt doar eroi sau figuri malefice. Ele devin reprezentări ale conflictelor interioare, ale mecanismelor de apărare și ale proceselor psihice prin care trece fiecare om. Astfel, basmele își pierd aparent inocența copilăriei pentru a căpăta o forță nouă, profund legată de realitate.
Între iluzia siguranței și curajul de a crește
Una dintre ideile centrale ale volumului este tensiunea dintre nevoia de protecție și chemarea transformării. Aproape toate basmele analizate vorbesc, într-o formă simbolică, despre alegerea dintre confortul unei lumi cunoscute și riscul necunoscutului.
Eroii pleacă la drum nu pentru că sunt pregătiți, ci pentru că stagnarea devine imposibilă. Ei trec prin încercări, frici și pierderi care îi obligă să se schimbe. Monștrii, zmeii sau personajele amenințătoare apar, în această cheie de interpretare, ca proiecții ale anxietăților interioare. Iar refuzul maturizării sau refugiul într-o lume idealizată vine cu un cost psihologic profund, manifestat prin suferință, retragere și pierdere de sens.
Această perspectivă se regăsește exemplar în „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, unul dintre cele mai importante basme românești și unul dintre textele centrale ale volumului.
Petre Ispirescu, dincolo de imaginea culegătorului de basme
Cartea îl readuce în prim-plan pe Petre Ispirescu într-o lumină neașteptată, mult diferită de imaginea consacrată a simplului culegător de folclor. Eseurile din volum conturează portretul unui autor profund, ale cărui basme sunt strâns legate de propriile trăiri și conflicte interioare.
Deși imaginarul colectiv îl vede ca pe un călător care a străbătut țara pentru a aduna povești, realitatea biografică este aproape opusă. Ispirescu a părăsit Bucureștiul doar de două ori, iar universul său s-a construit mai ales din experiențe interioare, din melancolie și reflecție.
Această dimensiune devine și mai clară prin publicarea jurnalelor sale manuscrise, descoperite în arhiva familiei Lovinescu-Ierunca și editate sub titlul „Jurnal manuscris: 1871–1882. Petre Ispirescu”. Textele dezvăluie o relație fundamentală cu figura maternă, care îi va marca întreaga existență și imaginarul creator.
Mama apare drept reper afectiv absolut, sursa valorilor și a siguranței emoționale. De la ea învață să citească, să muncească și să fie responsabil, dar și să păstreze acea discreție și modestie care îi vor defini personalitatea. În eseul „Făt Frumos cel melancolic”, Mariana Băncilă observă că imaginarul adultului va păstra permanent nostalgia paradisului pierdut al copilăriei, a timpului în care mama îi spunea povești și lumea părea întreagă.
Nu întâmplător, Petre Ispirescu rămâne toată viața în lumea basmelor.
„Tinerețe fără bătrânețe”, povestea imposibilității de a accepta pierderea
Lectura psihanalitică a celebrului basm scoate la iveală una dintre cele mai tulburătoare teme ale literaturii române: refuzul separării și al condiției umane.
Făt-Frumos refuză să se nască până când nu i se promite imposibilul — tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Gestul său capătă aici semnificația unei dorințe profunde de a evita pierderea, schimbarea și desprinderea de spațiul matern protector.
Personajul creat de Ispirescu devine astfel unul dintre cei mai melancolici și mai contemplativi eroi ai basmului românesc. El caută o lume în care timpul să nu existe și în care despărțirea să nu fie posibilă. Însă drumul său îl conduce inevitabil către întâlnirea cu moartea și cu fragilitatea condiției umane.
Paradoxal, ceea ce personajul nu poate obține în poveste — nemurirea — autorul pare să atingă prin propria operă. Ispirescu, măcinat de complexele lipsei unei educații școlare complete și de sentimentul insuficienței, creează personaje care caută sensul existenței și încearcă să depășească limitele omenești. Totuși, nici cunoașterea, nici rațiunea nu îi salvează de confruntarea finală cu moartea.
Reflecția sa din jurnal sintetizează poate cel mai bine această dramă existențială: omul învață toată viața, fără să ajungă vreodată să știe cum să moară.
Basmele, ca formă de cunoaștere de sine
Volumul nu se oprește însă la universul lui Ispirescu. Alte basme românești sunt reinterpretate prin teme precum căutarea identității, nevoia de iubire sau dificultatea maturizării.
„Fata moșului cea cuminte” este analizată din perspectiva construirii identității, în timp ce „Sarea în bucate” devine o meditație despre iubire, hrană emoțională și relațiile fundamentale dintre oameni.
În această abordare, basmele încetează să fie simple narațiuni moralizatoare și se transformă în instrumente de înțelegere a experienței umane. Ele vorbesc despre fricile pe care le ascundem, despre dorințele pe care le reprimăm și despre încercările prin care fiecare om trece în procesul devenirii sale.
O carte despre povești, dar mai ales despre oameni
„A fost odată ca niciodată… Eseuri de psihanaliză a basmului românesc” este mai mult decât un volum dedicat literaturii sau psihanalizei. Este o invitație la introspecție și la redescoperirea unor texte care au traversat generații întregi tocmai pentru că au păstrat, în spatele simbolurilor și al fantasticului, adevăruri esențiale despre natura umană.
Prin această perspectivă, contribuția lui Petre Ispirescu capătă o dimensiune nouă. El nu mai apare doar ca omul care a adunat povești, ci ca un autor care a transformat propriile neliniști, pierderi și căutări în literatură cu valoare universală.
Iar poate acesta este adevăratul motiv pentru care basmele continuă să ne emoționeze: pentru că, dincolo de zmei, palate și tărâmuri fermecate, ele vorbesc întotdeauna despre noi.
Foto: Editura Trei
POVEȘTILE MÂNCĂRURILOR. Cum au fost ele inventate: Lapte fript