Ferma bunicului Bill, o poveste de Cezar Pîclișan
“Cucurigu!” Se aude o singură dată și brusc toată ferma recapătă viață. O simfonie nesincronizată de lătrat, cotcodăcit, măcănit și mieunat îți acaparează auzul. Cerul este imaculat și plin de culori vibrante, ca o mare celestială în care te poți scălda doar cu privirea. Afară era cald, chiar canicular. Soarele zici că era un masiv bulgăre de zăpadă care aștepta cu nerăbdare să se topească și să-și prelingă picăturile magmatice pe pământ. Iar în toată această harababură “artistică” (dacă putea fi numită așa) bătrânul fermier Bill iese din “casa” lui (arăta mai mult ca o căbănuță din epoca preistorică, atât de veche și de ponosită încât ziceai că se putea fărâmița în cenușă în orice clipă) cu nepotul lui de mână.
Nepoțelul Hank (supranumit “o pacoste vertebrată”) nu avea pic de conștientizare în legătură cu eforturile care trebuie depuse pentru a procura obiectele pe care el le primea pe tavă. Deci, în alte cuvinte, el credea că totul crește în copaci, dacă strica ceva, acel obiect va reapărea prin magie pură, ați înțeles ideea. Iar bunicul Bill avea de gând să-i schimbe mentalitatea băiatului.
-Oh, doamne Dumnezeule, ce pat incomod! Parcă am dormit pe un pat făcut din cuie.
-Ce pot spune fecioraș? Trebuia să știi la ce te înscrii înainte să vii la mine la țară.
-Nu este de parcă eu am vrut să vin. Mama mi-a promis că mă duce la Disney Land. Dar când colo m-am trezit trezit blocat în coliba asta vai și amar de capul ei!
-Grijă la vocabular fecioraș! Și eu am folosit asemenea limbaj neadecvat la vârsta ta și uite unde am ajuns. De asemenea, eu și căbănuța mea modestă am trecut amândoi prin mai multe aventuri decât ai tu ani de viață.
-În fine! Oricum… care-i parola de la internet? întreabă băiatul în timp ce își deschide telefonul ca să-și dea seama că nu are internet.
-Internet? Oh, voinicule, nu avem așa ceva la țară.
-Poftim?! Păi dacă nu este internet, atunci ce vrei să fac?!
Și în acel moment, cu o blândețe nemaivăzută nici la călugări, bătrânul Bill merge înspre o magazie improvizată din tablă, întorcându-se cu o mulțime de unelte de grădinărit.
-Mă vei ajuta la fermă, băiețel. Știu că oferta mea nu este prea atractivă, dar îți promit că la sfârșit de zi îți voi oferi o recompensă demnă de eforturile matale.
-O recompensă zici? Bine moșulică, batem palma. Dar sper că nu-mi tragi țeapă.
-Nu te teme fecioraș, ai cuvântul bunicuțului tău. Acum, aș aprecia tare mult o pereche de mâini care să mă ajute în grădină. Poți, te rog, să să-mi faci rost de niște cartofi din grădină?
-Dacă zici… bine, cât de greu poate fi să scoți niște cartofi din pământ?
Și zicând asta, nepotul ia în mână o sapă ruginită (care era atât de ruginită încât tetanusul putea făcea tetanus de la ea) și merge înspre grădina bunicului său. La început totul mergea bine. Sau cel puțin era totul bine până când nu s-a împiedicat și s-a dus cu capul direct înainte, într-o adunătură de îngrășământ. Cam așa a continuat și restul zilei. Când bunicul l-a pus pe Hank să meargă să ia ouăle din coteț, găinile au decis să se joace de-a “Șoarecele și pisica” (băiatul era șoarecele, iar găinile pisica, sau mai bine zis pisicile). Când a încercat să mulgă vacile a încasat o copită zdravănă în picior, iar atunci când a vrut să hrănescă gâștele două dintre ele au fugit și țușc! cu ele-n râu.
În fine, cred că ați înțeles ideea. Băiatul nu a avut cea mai bună experiență la ferma bunicului său. Dar nu s-a dat bătut, nu când miza era un cadou surpriză. Așa că a îndurat restul sarcinilor până la ultima dintre ele. Într-un final, după ce toate sarcinile epuizante erau complet făcute, băiatul se întoarce în umila cabană de lemn, unde îl întâmpina bunicul lui.
-Ei bine fecioraș? Cum ți-a decurs ziua?
-Îngrozitor! Cum reușești să faci așa ceva zilnic?! Dacă îi așa de greu să fi un fermier, atunci categoric această meserie este exclusă de pe lista de slujbe la care vreau să mă angajez. Mă rog… unde îmi este mult promisa surpriză?
-Aici este fecioraș. Nu te mai agita atâta.
Și dând câțiva pași înapoi, bunicul dezvăluie o veche masă acoperită cu pagini de ziar, mai galbene decât dinții lui. Mesei îi lipsea un picior, acesta fiind înlocuit de un turn format din atlase vechi, probabil atât de vechi încât America nu era tipărită pe ele deoarece nu a fost descoperită încă. Pe masă era un platou care probabil era alb într-o viață anterioară, acum fiind un cenușiu monoton și lipsit de viață. Iar pe acel platou erau două ouă ochiuri cu cartofi prăjiți pe lângă, o friptură de vită și niște carne de gâscă. Lângă platou era un pahar cu lapte și niște tacâmuri primite ca dar cu mult timp în urmă.
La vederea platoului, băiatul a rămas șocat. Dar acel șoc nu era unul de bucurie, ci mai degrabă unul de confuzie. Unde îi era mult promisa surpiză!? Băiatul își întoarce privirea spre bătrân, vrând să verifice pe chipul lui dacă își bătea joc de el sau nu.
-Ce-i asta?
-Ce să fie fecioraș? Aceasta este surpiza ta, roadele muncii tale servite pe o farfurie.
-Surpriză? Ce surpiză-i asta? Asta este cina! Nu este nici o surpiză! M-ai tras pe sfoară!
-Într-adevăr tinere. O cină nu este cine știe ce surpriză. Dar nu poți spune că te-am tras pe sfoară. Poate surpriza este că nu este nici o surpriză. Sau poate toată această zi a fost menită să te învețe o lecție.
-Lecție? Ți se pare că suntem la școală? Nu am intrat eu în vacanță doar ca să-ți ascult lecțiile tale. Unde vrei să ajungi cu asta?
-Fecioraș, nu mă refer la acel tip de lecție. Hai să-i spunem mai degrabă… o metaforă… da, o metaforă.
-Tu și metafora ta…
-Grijă la ce spui! Nu vrei să-l superi pe tataie al tău, nu-i așa? Ascultă ce am de zis.
-Fie… spuse băiatul urmând un suspin îndelungat.
-Deci… hai să-ți spun eu fecioraș ce am încercat să te învăț azi… vezi și tu cât de mult ai muncit azi, așa-i?
-Da… de abia ce mai pot sta pe picioare.
-Și vezi că după toate eforturile tale, tot ce a rezultat a fost o farfurie cu mâncare ce va fi devorată în câteva secunde.
-Da… și? Unde vrei să ajungi cu asta?
-Ei bine, acum imaginează-ți! Eu sunt tu, tu ești părinții tăi, și aceal platou sunt lucrurile pe care părinții tăi le cumpără pentru tine. Acum imaginează-ți că această zi devine o săptămână, apoi o lună și apoi ani. Tu muncești zi și noapte pentru niște lucruri care nu rămân în casă mai mult de o săptămână. Și știi de ce ce nu rezistă mai mult de o săptămână? Din cauza ta! Că tu ești cel care le tot strică. Iar părinții tăi sunt sunt cei care muncesc din greu pentru acele obiecte pe care le strici din nou și din nou.
Acum, dacă aș fi un scriitor profesionist, aș zice că băiatul a avut o revelație și că s-a schimbat într-o complet altă persoană. Dar eu nu sunt genul care să mintă. Nu sunt decât un amator și sincer, chiar nu am habar dacă baiatul a înțeles morala sau nu. Pot spune doar că am încălecat pe-o șa, și-am încheiat povestea așa.
Text de Cezar Pîclișan
Foto: Pixabay
Cum se „face” un Campion Național la Culturism. Cristian Martin își spune povestea