Despre doamna Doina Popa, “artizana bucurilor noastre”, s-a scris foarte mult. Fondatoarea Fundației Culturale ARTMEDIA a împlinit 85 de ani de viață în 25 iunie. Doina Popa și-a dedicat – în cadrul Teatrului Național Timișoara și al Fundației Culturale Artmedia – șase decenii bucuriei de a trăi în lumea artiștilor pe care îi numește ,,copiii de duminică ai lui Dumnezeu”. Discuția dintre doamna Popa si jurnalistul nostru junior, Radu Gheorghiță (12 ani) a fost un dialog între generații.
Radu Gheorghiță : Cum v-ați început cariera ?
Doina Popa : Am terminat filologia. În ordinea mediilor, îți alegeai locul unde să profesezi. Și atunci nu erau, pentru profesori, locuri în oraș. Erau, cum să spun, în orășele sau comune mai mari. Eu am terminat română-germană. Am fost o studentă bună, nu de vârf. Pe urmă mi-a plăcut teatrul și am ajuns o profesionistă de vârf pe parcurs. Că e foarte important să faci ce simți că îți place. Nu că spune mama sau că prietenul ăla, “hai mă, vino și tu și dă și tu la… zic și eu, la teatru. Că și eu dau, mergem amândoi”. Nu, dacă îți place, dacă simți un pic. Deci, atunci am dat concurs, că era în ziar pus postul ăsta. O vecină a venit și ne-a arătat ziarul și am zis, hai să încerc la teatru. Am zis, eu nu țin foarte mult, dar e o experiență și m-am înscris și eu. Eram șapte. Și am aflat că concursul constă în a alege o piesă de teatru, pe care o citeai acolo și făceai o analiză.
Pentru un absolvent de filologie o analiză literară e ceva obișnuit, nu foarte greu. Am făcut analiza și la punctul doi, aici am fost eu deșteaptă, erau impresii despre un spectacol vizionat. Și atunci era “Sfânta Ioana” la Timișoara și toți ceilalți scriau despre asta. Așa că am ales altceva. A fost un spectacol la care am fost cu Mircea Popa când îmi făcea curte, și care nu mi-a plăcut. E prima și ultima dată când am plecat în timpul spectacolului, că pe urmă am zis, respectul pentru cel de pe scenă, bun, rău, stai până la sfârșit. Am scris despre asta și l-am desfințat, dar așa… nu neapărat crâncen. Și s-a dat rezultatul, primesc telefon. Păi, zice, nu veniți să citiți. Ce să citesc? Că ați reușit locul întâi. Am rămas paf. Așa s-a întors viața, cum se întâmplă uneori. Știi, asta așa, pentru tine, când nu te aștepți se întâmplă câte ceva. Dar eu, în orice caz, la toți vă doresc mult, mult succes și o viață de lumină și de bucurii. Mă rog, sunt dictoane, carpe diem, trăiește-ți clipa! Ca să poți să-ți trăiești clipa, viața, trebuie să fii un pic pregătit. Știi? Deci cam asta e.
Radu Gheorghiță : Cum ar fi dacă v-ați întoarce pentru o zi în biroul dumneavoastră de la Teatrul Național din Timișoara în 1992 când erați secretar literar? Care sunt imaginile, culorile, mirosurile pe care le puteți rememora?
Doina Popa : Mă gândesc cu emoție la biroul meu, care era pe culoarul teatrului. Adică, după cum se știe, Teatrul Național din Timișoara găzduiește și Opera și, pe partea cealaltă este Teatrul German, Teatrul Maghiar. Este, ca să zic așa, singura clădire din Europa care sub un acoperământ, ca să zic așa, găzduiește patru instituții de artă. Recent și la Casa de Cultură s-a creat o secție de teatru în limba sârbă, știi? Adică suntem deschiși spre Europa. Mă gândesc cu emoție la biroul în care am petrecut atâția ani la teatru după terminarea filologiei. Am dat concurs, am reușit, și zi de zi mergeam la spectacol, la birou… nu ca actriță sau regizoare, ci ca secretar literar care se ocupa de repertoriu, de piese. Asistam la repetiții, dădeam comunicate de presă.
Radu Gheorghiță : Inceputurile Artmediei cu Tache, Ianche și Cadâr, au fost un act de curaj, după cum ați povestit deseori. De unde vine curajul dumneavoastră?
Doina Popa : Da, toată viața am fost o luptătoare, o curajoasă, pentru că în viață nu reușești dacă nu ai curaj și nu-ți asumi niște riscuri. Deci, poate viața, poate faptul că tatăl meu a murit pe front, mama era văduvă… erau vremuri grele, poate și asta m-a călit și m-a făcut să înving greutățile.
Radu Gheorghiță : Vă lipsește ceva din lumea teatrului de odinioară?
Doina Popa : Da, păi, dragul meu, știi, și vârsta, și anii, și experiența, pe undeva mă fac să fiu, ca să zic așa, între două lumi. Lumea vârstei mele și a spectacolelor și a activității profesionale, pe de o parte, și lumea tinerilor mei. Eu am un băiat, Ducu, care are vreo 50 și de ani, nu spunem exact cât, am o nepoată, Ana Iacob, care a preluat Artmedia, care are aproape 30 de ani, tânără, am un nepot, David, de 17, și bineînțeles, o noră minunată, un ginere minunat, și un strănepot, Ștefi. Între lumea și gândurile Anei și gândurile mele, există diferența, cum să spunem, dintre generații. Eu încerc să văd spectacolele prin ochii voștri, ai tinerilor, ceea ce nu-i deloc ușor, pentru că am trăit alte vremuri și pe undeva, desigur, am alte criterii valorice.
Radu Gheorghiță : Ce v-a motivat să continuați timp de șase decenii în lumea teatrului și a culturii?
Doina Popa : Să continui? Da, pot să spun așa, că m-am pregătit pentru profesoară și am intrat în lumea teatrului prin concurs, și activitatea mea s-a desfășurat în alt domeniu decât cum îmi imaginam. Că una e să fii profesor, și alta e să lucrezi într-un teatru, ca secretar literar, consilier artistic, să fii cu actorii, să asiști la repetiții, să faci turnee. Pe atunci, dacă mergeam în turneul la, Vârșet sau Novisad, și veneam cu niște mandarine și un pic de șveps și ceva, era nemaipomenit. Astăzi, nepoata mea merge, să zicem, două zile în weekend cu soțul să vadă Londra. Voi aveți altă deschidere.
Radu Gheorghiță : Ce înseamnă pentru dumneavoastră să fiți numită “artizana bucurilor noastre” de către Radu Beligan?
Doina Popa : Artizana bucurilor noastre, așa a spus maestrul Radu Beligan, care a fost directorul Teatrului Național în București, un actor extraordinar, o personalitate de vârf a teatrului. Atunci când, în 1992 am înființat Fundația Culturală ArtMedia, cu Lucia Nicoară, nu găseam titlu. Erau fundații, erau SRL-uri, erau asociații. Atunci, după Revoluție, toată lumea se privatiza și încerca să ia altă cale. Și maestrul Beligan, când i-am cerut un titlu, zic Luci, îl întrebăm pe Beligan, prietenul nostru? Bine. Și da, Pica, cum vorbea el așa, da, în cinci minute vă dau cinci titluri. Maestre, mulțumim! Și ne-am uitat cu Luci la ceas, în cinci minute i-am dat telefon. Maestre, ați reușit? Sigur că da. Și zice: scrie! Și mi-a dat cinci nume.
Prima era Artmedia, primul nume. Și cum eu mă numeam ca fată, Doina Artimon, ce teribil! Art, Artimon, Media… și zic: ce părere ai? Zice Lucia: foarte bune! Cum ți se pare Artmedia? Foarte bun! I-am dat telefon. Maestre, mulțumim! Ne-am oprit la Artmedia.
Și atunci am adus Tache, Ianche și Cadâr la Lugoj și la Timișoara. Și aici, uite ce scrie. Să-ți citesc eu: “Scumpelor mele prietene, Lucica și Pica, cărora le doresc să facă din Artmedia cea mai bună agenție artistică din țară. Love, love, love! Radu Beligan, 21 octombrie 1992”.
El spune “artizana bucuriilor noastre”, adică creatoarea bucurilor publicului, pe de o parte, timișorean, și actorilor care vin la noi, în Timișoara.
Radu Gheorghiță : Viața dumneavoastră a fost legată de teatru, dar nu direct pe scenă. Actoria nu v-a tentat niciodată?
Doina Popa : Nu. Pentru că… de obicei, actorii, cum e Piersic Junior… că îl are tată pe Florin Piersic, cum e Oana Pellea, care îl are tată pe Amza Pellea, cum e Bogdan Mălăele, care îl are tată pe Horatiu. Familiile în care e mult teatru, așa cum se întâmplă și cu alte meserii. În familii de doctor, majoritatea copilor sunt îndreptați și tentați să dea la medicină. Pe undeva, nu-i obligatoriu. Și așa, pe undeva, a fost o întâmplare fericită că am dat acest concurs și am intrat în teatru.
Radu Gheorghiță : Dacă ați fi rugată să vă atribuiți un rol într-un spectacol de teatru, ce ați alege?
Doina Popa : E foarte greu de spus. Așa cum spun actorii intrebați care-i rolul preferat, ei răspund de obicei: “e foarte greu de spus”. Și mie mi-e foarte greu, pentru că am asistat la multe repetiții, cunosc multe spectacole și te atașezi de piesa și de personajele spectacolului. Pe urmă urmează altă stagiune, alta, deci nu pot să spun că asta mă tenta. Pot să spun ce-am admirat foarte mult. De exemplu, pe Olga Tudorache, o mare actriță dusă, vorba aceea, care juca extraordinar. Când ziceam “cum de sunteți așa de iubită și de adulată și apreciată” ea zice “mă transpun”. Tentația perfecțiunii și aspirația spre bine, pe care voi trebuie să o aveți întotdeauna, la mai mult, la mai bine. Asta pe undeva te face să nu poți să spui că rolul ăsta m-a… Nu, nu pot să spun.
Radu Gheorghiță : Ce sfaturi ați oferit copiilor și tinerilor care doresc să urmeze o carieră în teatru și cultură?
Doina Popa : Le-aș oferi sfatul, nu numai lor, în general tuturor, să cunoască, să citească, să nu fie superficiali, să nu fie tot timpul pe calculator și pe, cum să spun, pe tehnica asta extraordinară. Măcar câteva minute, dacă e posibil să spună, domnule, în fiecare zi, cinci minute mă așez și mă gândesc la sufletul meu, la ce am făcut, la ce aș dori să fac, să mă rup un pic și să mă cunosc pe mine. Deci, le-aș recomanda copiilor ceea ce îi recomand lui David, nepotul meu care acum dă bacalaureatul, ceea ce am recomandat Anei, care e cu zece ani mai mare decât David. Deci, ca să fie serioși în ceea ce fac, să încerce să aprofundeze, ceea ce în ziua de azi, când tentațiile sunt atâtea, e foarte greu.
Autor: Radu Gheorghiță, Școala Gimnazială Dumbrăvița, clasa a V-a C
Interviul este realizat în cadrul campaniei “Micii ziariști, în dialog cu marii oameni de cultură, pe www.stiripentrucopii.com Ediția a II-a”. Proiect cultural finanțat de Consiliul Județean Timiș.
Stiința și arta, la muzeu. Reportaj la ZOOM!IN BAROQUE, Timișoara