PRIN LUMEA MODEI. Colecția de costume a familiei profesoarei Ana Stanciu, o călătorie în timp
Poveștile din lumea modei sunt fascinante și fabuloase. O perspectivă în perpetuă schimbare, piese care revin, constant, în trend, moda e un loc unde creativitatea nu are limite și nici nu ar trebui să aibă. Astăzi, la rubrica PRIN LUMEA MODEI, vorbim despre o colecție de costume care ne duce înapoi în timp. Care sunt poveștile celor peste 200 de costume din colecția familiei unei profesoare universitare ne-a spus, în cadrul unui interviu, chiar aceasta.
Ana Stanciu este lector universitar doctor la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București, unde predă cursuri de Arte vizuale, Istoria stilurilor în decor și costum la secțiile de Teatrologie și Scenografie. Bunica sa, Adina Nanu, critic și istoric de artă, a fost cea care a început această colecție de costume. O călătorie în timp, prin lumea modei, printre costume pline de povești interesante, pe care vă invităm să o descoperiți în interviul de mai jos.
ȘTIRI PENTRU COPII: Aveți o impresionantă colecție de costume care spun povești din lumea modei. Câte costume conține colecția?
Ana Stanciu: Acum avem 200 de manechine, dar sunt o grămadă de costume pe care le ținem în lăzi sau dulapuri. Chiar dacă avem foarte multe costume mereu facem o selecție atunci când le prezentăm. Ne dorim să facem un muzeu al costumului unde să avem expuneri tematice în care să arătăm modul în care trăiau oamenii și să urmărim anumite teme.
Cum a început totul
ȘTIRI PENTRU COPII: Cum a început această colecție?
Ana Stanciu: Colecția a început-o bunica mea, Adina Nanu. Mai târziu a început să predea „Istoria costumului” la Universitatea de Arte din București, iar mai apoi la Universitatea Națională de Teatru și Film, unde a încercat să refacă ansambluri. Prin anii anii ’90 am avut și primele expuneri. Am început să facem expoziții temporare și a fost un moment fantastic în care prieteni, rude sau pur și simplu oameni pe care nu îi cunoșteam ne aduceau haine vechi spunând că preferă să ni le dea nouă decât să le arunce. Când primim lucruri, uneori ele vin cu povești. Știm ale cui au fost, știm în ce context au fost făcute și pentru cine. Uneori pur și simplu primim lucruri vechi și noi trebuie să descoperim povestea lor, iar asta este o muncă foarte interesantă, investighezi ca un detectiv.
Cele mai interesante povești
ȘTIRI PENTRU COPII: Indiferent de vârstă, tuturor ne plac poveștile. Care sunt cele mai interesante povești pe care le au costumele?
Ana Stanciu: Cel mai important lucru pentru mine este faptul că putem vedea istoria prin niște obiecte din viața de zi cu zi. De exemplu, în momentul în care vedem o rochie de pe vremea lui Napoleon al III-lea ne este mult mai ușor să înțelegem cum au trăit oamenii și să înțelegem mai ușor istoria. Noi am pornit de la familia noastră, o familie de orășeni din București. Avem costume care sunt de la familiile bogate din București, cum ar fi familia Oteteleșanu, foarte cunoscută, de la care avem rochiile lor de căsătorie.
Toate costumele pot spune povești. Avem o primă rochie de bal a unei domnișoare, rochii de botez, care pot fi și pentru fetițe și pentru băieței, rochii de mireasă făcută din mătase de parașută din cel de al Doilea Război Mondial. Chiar și rochia mea de mireasă e în colecție sau rochiile cu figurine Disney ale copiilor mei. Este foarte important să vedem cum a fost și cum se schimbă moda.
Costumul preferat
ȘTIRI PENTRU COPII: Aveți un costum preferat? De ce?
Ana Stanciu: Nu pot să am un singur costum preferat. Eu am crescut cu această colecție de când eram copil. Când eram la școala generală sau liceu m-am îmbrăcat în majoritatea costumelor din colecție, iar asta e o experiență. Ce mi s-a părut surprinzător este faptul că te simți diferit în costume diferite. În momentul în care pui o rochie cu crinolină vei simți postura pe care ți-o cere acea rochie.
Cred că rochiile mele preferate sunt cele din 1930, cu talia strânsă, rochii lungi, în care orice siluetă este pusă mult mai bine în valoare. Asta mi se pare interesant de înțeles, că oamenii se purtau într-un anumit fel și pentru că se îmbrăcau într-un anumit fel. Cum este povestea cu doamnele de la 1900 care leșinau pentru că erau foarte puternic strânse în corset. Trebuiau să aibă o gentuță cu săruri puternic mirositoare care să le trezească din leșin, lucru neobișnuit pentru noi astăzi.
Cel mai vechi costum
ȘTIRI PENTRU COPII: Care este cel mai vechi costum, care e povestea lui?
Ana Stanciu: Cele mai vechi costume sunt cele populare, pentru că acelea sunt foarte greu să fie datate. Următoarele costume vechi sunt de pe la 1850 și le datez după faptul că ele sunt construite să primească crinolină. Crinolina este specifică pentru perioada lui Napoleon al III-lea, pentru cel de-al Doilea Imperiu Francez. Avem și câteva interpretări interesante de costum popular de la Casa Regală Română. Este foarte posibil ca aceste costume să fi fost dăruite de către Familia Regală profesorilor lor și așa să fi ajuns în colecția noastră. Sunt foarte diferite de costumele originale populare, care sunt făcute din materiale naturale, sunt cusute cu lână, in, cu ceea ce avea țăranul la dispoziție. Casa Regală Română le făcea cu materiale scumpe, cu fir de aur, de argint sau borangic.
Obiecte neobișnuite folosite pe vremuri
ȘTIRI PENTRU COPII: Pe lângă articole vestimentare aveți și obiecte din viața de zi cu zi. Care sunt cele mai neobișnuite obiecte folosite pe vremuri?
Ana Stanciu: Lucrurile stăteau diferit atunci față de acum. Astăzi suntem obișnuiți să avem lucruri produse în masă, să cumpărăm o periuță de dinți sau o perie de păr de la orice magazin. În secolul al XIX-lea și chiar și după, lucrurile acestea erau produse de lux, făcute special pentru persoane înstărite. Avem o trusă de înfrumusețare făcută din carapace de broască țestoasă cu monogramă. Adică sunt niște obiecte prețioase pe care acești oameni le foloseau.
Avem și foarte multe piese de mobilier în expoziție și aici se vede cel mai bine relația dintre mobilier și costum. În momentul în care rochia este foarte mare nu ai cum să ai niște scaune cu brațe. Pentru că nu încapi. Avem un fier de făcut bucle, de prin anii ’30, atunci când nicio femeie nu putea ieși necoafată pe stradă, iar asta a ținut până la al Doilea Război Mondial, când a fost un moment de sărăcie, iar prioritățile erau altele.
ȘTIRI PENTRU COPII: Moda evoluează în funcție de timpuri. Care sunt cele mai importante schimbări atunci când vine vorba despre garderoba feminină?
Ana Stanciu: Cele mai importante schimbări țin de libertate. Vedem anumite simplificări ale costumului sau scurtări ale fustei. Foarte mult timp femeile nu au avut altă variantă decât să se ocupe de lucrurile care țin de gospodărie, de casă. Posibilitatea femeii de a alege să se ocupe și de altceva a fost lucrul care a schimbat cel mai mult vestimentația feminină. Și avem două momente esențiale, anii ‘20 și anii ‘60.
Joaca, esențială în viața oricui
ȘTIRI PENTRU COPII: Povești, costume, călătorii și bunica. Cum v-a fost copilăria înconjurată de atât de multe povești din lumea modei?
Ana Stanciu: Copilăria a fost o joacă, iar asta a fost foarte frumos. Bunica mea a reușit să se joace până la 93 de ani. Este o lecție foarte bună pentru noi toți: să nu ne oprim niciodată din jucat și să nu ne oprim niciodată din învățat. A fost o copilărie foarte relaxată. A fost o continuă învățare. Toate vacanțele noastre însemnau niște incursiuni într-o anumită perioadă, într-un anumit spațiu. Toate acestea au dus la o învățare mult mai lejeră. Am învățat că atunci când mă fac mare pot să continui să învăț, că nu este nicio rușine să nu știi lucruri. Nu înseamnă că dacă ai ajuns adult le știi pe toate.
Joaca mi se pare esențială, disponibilitatea de a te implica în ceva fără să știi ce va ieși, și atunci potențialul artistic e mult mai mare. A fost o copilărie frumoasă. Când am ajuns la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”, domnul Ion Dumitriu, pictorul, era profesor de atelier și ne-a dat ceai și albume de artă. Am răsuflat ușurată și mi-am dat seama că se poate să găsești locuri în care să te simți ca acasă.
Text de: Andreea Dimed