Daria Hațegan are 18 ani, este elevă la Liceul de Artă ”Ion Vidu” Timișoara și a fost jurnalistă pentru o zi la ȘTIRI PENTRU COPII. Cel cu care a stat de vorbă este maestrul Florin Călinescu, unul dintre cei mai cunoscuți artiști ai scenei din țara noastră – actor de film, radio, teatru și voce, dar și realizator de emisiuni de televiziune. Pe Florin Călinescu l-ați văzut cu siguranță și la emisiunea Românii au Talent, în cadrul căreia este jurat. În continuare vă lăsăm să urmăriți un interviu despre teatru și actorie.
Daria Hațegan: De unde pasiunea pentru teatru?
Florin Călinescu: Eram în liceu, la Loga, și nu îmi plăcea, nu m-a preocupat niciodată nici o materie. Absolut niciuna nu m-a preocupat. Pentru că nu mi se păreau interesante și importante. Modelul meu în viață era Leonardo da Vinci, care n-a făcut școală deloc, dar a observat de mic ce se întâmplă pe lume. Cred că e mai important. Pentru mine cel puțin, a fost.
Sigur că acum știu destul de multe despre geografie, botanică, zoologie, viață, psihologie, știință, teatru, arte. Dar nu pot să știu nimic despre matematică, fizică, chimie pentru că partea aia din creier nu există la mine. Și atunci diriginta mea, Dumnezeu să o odihnească, a descoperit că sunt destul de bun la compuneri. Ceea ce mai târziu în viață s-a transformat în a scrie scenarii. Și ne-am înțeles cumva să fiu puțin ocrotit de profesorii de științe, întrucât doamna profesoară spunea că nu sunt dobitoc, dar pur și simplu nu mă interesează. Și chiar nu mă interesa. Și dacă eram terorizat de științele astea nu veneam la școală. Și ajunsesem într-o situație destul de complicată.
În fine, am trecut liceul cu note minime, dar m-am supărat la bacalaureat și am luat bacalaureatul cu 10, ca să arăt într-adevăr că nu sunt dobitoc. Față de alți tocilari care nu au reușit. Din 260 de elevi cred că am fost vreo câțiva care am luat 10. În fine. Și pentru ca să fiu scutit de prezență la mai multe chestii, era un cerc de teatru. ”Teatrul școlar al elevilor” se chema, făcut de un actor de la Teatrul Național din Timișoara. Și mă duceam acolo, mai motivam niște absențe.
Și dintr-una într-alta cei de acolo au zis: „măi, tu chiar…”. Eu nu-mi dădeam seama, adică mă bucuram că erau fete drăguțe pe acolo, frumoase, mai le vrăjeai, mai băieți, mai făceai câte o prostioară, nu știu ce. Și atunci oamenii aceia de acolo au zis: „băi dar tu ești bunicel”. Ei bunicel, ce să zic. Dar vedeam că dacă spuneam o poezie sau ceva, se mai lăsa liniștea. În fine. Și m-am dus la un concurs de recitări, pe școli, pe oraș, pe județ și pe țară. Și am luat, nu știu, locul doi. Întrucât eram destul de leneș și nu am învățat poezia bine. Dar am pus de la mine. Și mă rog, juriul m-a sancționat. Am recitat-o frumos, au zis, dar am intervenit în opera autorului.
Și atunci a fost o discuție acasă cu tata: „Bă, ce vrei să faci în viață?”. Bă, nu știu, să vând Vegeta și blugi pe acolo prin Timișoara. Că asta era. Eram fascinat de faptul că dacă te ducea mintea și te mișcai repede puteai să iei ceva cu doi lei și până seara să vinzi cu patru lei. Piața de vechituri. Pentru mine era fascinant să mă duc dimineața acolo să stau până la prânz.
Și am zis, ce să, nici la filologie nu eram în stare să învăț. Pentru că îmi plăcea foarte mult pe stradă, prin parcuri, în fine. Îmi plăcea contactul cu viața, cu oamenii. Acolo era un loc, pe malul Begăi, peste drum de Catedrală, la Flora, unde se aduna toată lumea. Tineri, fete, băieți, studenți. Și am observat că începusem să spun bancuri și toată lumea râdea. Râdea, râdea, râdea, bun. Și am zis ce trebuie să înveți? Trebuie să înveți ceva să dai la facultate, fie și la română. Dar ce să pierd eu vremea ca să fac universitatea? Ca să am și eu ce?
Și atunci intrase un băiat de la Timișoara, Dani Vănesei, și venise în vacanță, m-am întâlnit cu el pe stradă. Băi, nu știu ce, tu ești la teatrul cutare? Da. Cum e? Păi trebuie să știi vreo câteva poezii, un monolog, o improvizație. Aa, zic mișto, asta mi se pare destul de simplu. Adică să nu tocesc eu toată literatura română din clasa a IX-a. Și am venit la București și am spus că dacă intru la teatru, atunci doar la București era Facultatea de Teatru, și de asta am rămas aici. Pentru că nu aveam unde să mă duc să dau admitere la teatru, decât la București. Și au fost opt locuri de băieți și am fost vreo două – trei sute pe un loc. Era ceva mai tare ca la Medicină.
Și am zis dau o dată, și dacă Dumnezeu vrea să intru, ăsta e drumul. Dacă nu, mă întorc acasă și mă fac bișnițar. Și am intrat din prima la clasa doamnei Olga Tudorache care a ținut în mod special să vin la dânsa student, și de acolo încolo viața mea s-a dus total pe aleea asta a artei.
Am terminat în 1980 după care am făcut, între 1987 și 1991, și Facultatea de Regie, Teatru și Televiziune, am ajuns destul de repede la Teatrul Mic din București. Am făcut destul de repede, în anul doi – trei, cel mai tare serial atunci pe vremea aceea, ”Lumini și Umbre”, niște filme, piese de teatru mai puțin că mă plictisește să nu fiu de acord cu ce zice regizorul.
În 1987 m-am angajat regizor la Televiziunea Română, care era singura atunci. Și după Revoluție, prietenul meu, coleg de școală, de armată, Adrian Sârbu, a venit la mine pe 1 decembrie în 1995 și a zis „mă tu tot ai în tine gargara aia și ne faci să râdem, hai că vreau să încep o televiziune”. Zic bă când îi dai drumul mă chemi. Și de la 1 decembrie 1995 s-a aprins becul în fața mea și am văzut un microfon, și de atunci am făcut ceea ce astăzi se cheamă și sunt 26 de ani de PRO TV.
Am fost director la Teatrul Mic 15 ani, adică într-o glumă extraordinară. Prin 1980 stăteam cu mâinile în buzunar și fumam, pe vremea aia, în hol la teatru acolo. Și a trecut directorul de atunci și a zis: bă, nu scoți mâinile din buzunar când trec pe lângă tine? Zic: domnu, mai ușor, că într-o zi o să fiu și eu director la teatrul ăsta. Și asta s-a întâmplat prin 1999 și am stat vreo 15 ani director acolo, de drag. Dar după ce nu au mai fost actorii pe care eu i-am găsit acolo când eram în studenție, Olga Tudorache, Leopoldina Bălăuță, Ștefan Iordache, Carmen Galin, parcă mi s-a dus viața. Și respect tinerețea, respect pe toată lumea, sunt generații și generații, fiecare cu talentații respectivi.
Dar, nu știu, o să vezi. Până la urmă lumea zice: bă, dar tu când mai vii prin Timișoara? Zic: eu vin destul, am și un apartament acolo. Dar știi care-i treaba Daria? Copilăria sau adolescența, sau orașul nu înseamnă străzi, știi? Înseamnă viața pe care ai trăit-o, prietenii, oamenii. Și ei dacă nu mai sunt nici în viață și nici în Timișoara, mă duc pe la porumbei, mă plimb pe malul Begăi. Nu știu, dar viața mea nu mai este, știi? Nu pot să spun că e la București. Eu de 40 de ani sunt emigrant aici. Cam asta este povestea cu teatrul.
Daria Hațegan: Cum au reacționat părinții dumneavoastră când ați spus că vreți să plecați la facultate, la teatru, și la București?
Florin Călinescu: N-aveau săracii, ți-am spus, ce să zică. Tata auzise cumva că ar trebui măcar meditații, trebuie să ai nu știu, pile, bani. Habar n-am, n-am avut nimic. Nici bani, nici pile, nici nimic. Și eram destul de inconștient și sunt și acum. Adică dacă îmi doresc un lucru… Am crezut toată viața ce se zice ”ai grijă ce-ți dorești că poate ți se îndeplinește”. Deci îți dai seama ce ”monștri” erau atunci, profesori și comisie: Olga Tudorache, Leopoldina Bălăuță, Marin Moraru, Octavian Cotescu, Dem Rădulescu, Amza Pelea. În mod normal ți se înmuiau genunchii. Mi s-au înmuiat genunchii după ce am intrat, când mi-am dat seama că am intrat! Dar atunci eu ziceam: na, și care-i treaba, știi? Ce, sunt oameni și ei!
Tata plângea pe lângă tren, plecam noaptea, nu știu pe la 11 – 12 din Timișoara. „Păi ce-o să ..”. Băi tată, hai gata. Mă duc să termin și cu damblaua asta că mă bătea la cap profesoara și dacă intru, intru. Dacă nu, mă întorc acasă. Adică de ce plângi? În orice situație mă întorc acasă. Nu m-am mai întors acasă pentru că am intrat, am început să fac ceea ce am zis mai devreme și pe urmă veneam la început ca student în vacanță, după aceea mai rar pentru că am avut norocul, să spun așa, să fiu și destul de solicitat. Dacă nu în teatru, în televiziune, dacă nu în televiziune, în film, dacă nu în film, în televiziune și tot așa.
Am avut tot timpul câte ceva de făcut. Și dacă nu am avut din astea de făcut, mi-am făcut eu de lucru. Adică niciodată nu am putut să stau. După 1990. Până în 1989, mai făceam, ți-am spus, ce învățasem la Timișoara. Mai luam ceva și aduceam la București și vindeam pe aici. Țigări, Vegeta și alte prosteli. Și după 1990 am făcut ceea ce s-a putut face. Comerț, import, export. Bine, la nivelul meu așa, ca să nu stea banii în bancă. Nu-mi place să țin bani în bancă.
Am crescut destul de mult la țară, în satul părinților mei, care nu sunt din Banat, sunt undeva din Argeș. Dar eu sunt născut, crescut în Timișoara. Și mi-a plăcut întotdeauna, și am zis când o să am puțin timp și o să am pământul meu, atunci o să mă înconjor de păsări, de porci, de chestii de genul ăsta. De viță de vie… Îmi place foarte mult să umblu desculț prin pământ, chiar dacă plouă, chiar dacă e noroi. Și să cresc și de drag, dar cred că și de nutriție. E mult mai sănătos să mănânci o găină crescută de tine.
Daria Hațegan: Cum a fost admiterea la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică? Probele în sine, cum au fost?
Florin Călinescu: Ți-am spus, nu îmi explic, în mod normal nu îmi explic cum am intrat. Pentru că o fi fost, îți dai seama, două – trei sute pe un loc. Am trecut total inconștient, adică… Mi-a spus după aceea Olga Tudorache. ”Erai ca o bucată de jar care sare din foc. Erai atât de incandescent încât aveam senzația că dacă zicem ceva, ne dărâmi pe toți”, mi-a spus.
Atunci trebuia să spui o fabulă, adică ceva mai pe comedie, o baladă, am zis „Rică, fante de Obor” – Miron Radu Paraschivescu, și o poezie de dragoste, filosofică, nu mai știu. Un monolog dintr-o piesă de teatru, Limba Română scris, ceva improvizație, ceva cântec, ceva dans și cam asta a fost. Trei probe au fost. Ce am zis eu acum s-a desfășurat în trei zile, dar pe parcursul a două săptămâni. Și am intrat al șaselea din opt.
Daria Hațegan: Ce i-ați spune unei fete sau unui băiat care vrea să dea acum la Teatru?
Florin Călinescu: Eu nu mi-am permis niciodată să dau sfaturi. Dacă prietenii mei mă întreabă le spun ce văd eu sau cum gândesc eu situația respectivă. Unui copil care vrea să dea la Teatru sau unui domn, că am avut și colegi mai mari ca mine la facultate, eu aveam 18 ani și ei aveau 30, sau ceva de genul pot spune doar că dacă vrei să faci ceva, trebuie să faci acel ceva. Deci, dacă vrei trebuie să încerci să faci acel ceva și dacă ești bun atunci trebuie să faci neapărat.
Pentru că ăsta nu e un număr de teatru, nu e o oră de medicină, de orice, de inginerie, orice. Și frizer. Poate te duci și tu la coafor și te enervezi dacă aia nu-ți face ce vrei tu. Sau manichiură, sau ospătar, sau liftier, șofer de taxi. Orice meserie omul trebuie să o facă cu drag și să o facă bine. Dar la teatru în mod special draga mea, cine vrea să dea, nu e de ajuns să fie hotărât. Trebuie să știe înăuntrul lui că e făcut pentru meseria asta.
Pentru că, mai ales fetele, drăguțe, frumoase, nu știu ce, pot să intre, să zicem, și pe alte criterii. Dar, chiar și băieții, e o lume veselă așa, și doamnele pot să pună ochii pe băieți. Dar suferința ta e individuală atunci când te duci acasă singur, și știi că nu ești talentat. Asta este problema. Și atunci suferi. Poți să ai pile, poți să ai părinți, poți să ai amanți, poți să ai nu știu ce susținători.
Eu am fost director 15 ani la teatru și veneau actorii la mine și spuneau: „da eu ce nu joc?”. Și le spuneam „dar eu sunt director să vă dau salariile, să plătesc lumina, să fac curat, să nu știu ce. Eu nu pot să te distribui. Te distribuie regizorii”. Nu m-am încurcat în viața mea cu nici o doamnă actriță pentru că după aceea aș fi dat de dracu. Ar fi trebuit să joace Julieta până la adânci bătrâneți.
Și am fugit de chestia asta toată viața mea. Și am spus „singurul lucru care vă ține este talentul”. Până la urmă și teatrul este o afacere. Trebuie să umpli sala, ca director ai responsabilități, trebuie să vinzi bilete, nu e așa, ca și cum ai face la tine în sufragerie acum pe pandemie. Trebuie să vină lumea, trebuie să ai încasări. Asta e regula. Și dacă e teatru de stat și dacă e teatru particular. Din ce plătești? Mai ales dacă ai o trupă particulară. Trebuie să dai niște bani, să plătești alea, alea. Dar dacă actorii sunt slabi, poate să fie piesa lui pește prăjit și așa mai departe.
Deci, dacă ești talentat și tu știi asta atunci când te uiți în oglindă, fă acest lucru. Ca și orice altceva de pe suprafața pământului trebuie făcut cu dragoste, cu pasiune și cu înflăcărare. Altfel, nu e… Iar actorii în mod special, te uiți la aia, trebuie să înnebunești. Îl vezi pe Jack Nicholson, pe nu știu cine. Lumea din sală e necruțătoare. Îți pleacă după 10 minute, pleacă la jumătatea spectacolului ( n.r.- dacă nu e bun). Poți tu să fii fata mea, sora mea, sau soția mea. N-am cum să-i spun publicului: bă, uitați-vă la Daria că e nevastă-mea. Înțelegi? Deci numai talentul te ține. Și asta numai fiecare cu buletinul în mână știe dacă e făcut pentru meseria asta.
Daria Hațegan: Cum a decurs evoluția de la studentul Florin Călinescu la cunoscutul actor Florin Călinescu?
Florin Călinescu: Asta n-am cum să-mi dau seama. E ca și cum m-ai întreba cum a decurs drumul de la făcutul în scutece și pe oliță până astăzi când ajungem încet, încet în aceeași stare. La pampers și la oliță. Doamne ferește, încă să nu ajung acolo. Începutul drumului este cel pe care ți l-am spus. După care, nu știu, nu știu cum se întâmplă. Nu există. Știi? La librărie sunt teancuri de cărți cum să ai succes în aia, cu să faci aialaltă, cum să reușești. Poți să le cumperi pe toate. Dacă nu ți se întâmplă, poți să le citești de trei ori. Și de 10 ori. Pur și simplu așa a vrut Dumnezeu, să am un drum lin. Atât de lin încât chiar nu sufăr dacă nu joc.
Am fost director 15 ani la Teatrul Mic și am jucat de două ori. Și regizorii mă solicitau. Colegii actori ziceau „bă, ai un nume. Hai pe afiș că vine lumea să vadă o piesă cu Călinescu”. Dar, nu știu, ți-am spus, nu îmi plăcea dacă un regizor nu mă convingea, de aia mai bine nu jucam. Și mi-am făcut prostioarele mele la PRO TV, sketch-uri, glume, chestii de genul ăsta.
Deci drumul cum a început știu, dar după aceea cum s-a desfășurat habar n-am. E ca și cum pleci și tu acum cu părinții tăi sau cu nu știu cine. Bă, mă duc să văd Vaticanul. Ce ști? Sigur. Că trebuie să îți iei un bilet de avion sau mașina sau benzina, să ai pașaport, să îți iei rufe de schimb, să vezi unde dormi la Roma, câte zile dormi, dacă ai banii. Te duci, și de-odată te întorci acasă. Și iar ști că trebuie să te întorci pe data de, că ți-au furat portofelul, sunt câteva.
Dar chestia din mijloc pentru care te-ai pregătit atâta, practic nu o mai știi. Aia e așa, undeva în creier, că ai stat cu niște japonezi și te-ai uitat la Capela Sixtină jumătate de oră. Și a venit un gardian și a zis haideți că trebuie să ieșiți. Adică… Și cum a fost Daria acolo? Bă, impresionant. Când vezi Capela Sixtină rămâi cu gura căscată! A, ce tare, da.
Deci începutul și sfârșitul drumului le știi cu siguranță. Încă nu am ajuns poate la sfârșitul drumului, dar în ăștia 40 de ani de drum habar n-am. Sunt și surprins. De exemplu am făcut ”Chestiunea zilei” care era o emisiune de interviu și un sketch de 10 – 15 minute de satiră politică. Am făcut emisiuni de radio, am făcut cutare. Pentru mine este fascinant pentru că de câte ori mă întâlnesc cu cineva care-și aduce aminte, fiecare își aduce aminte altceva. ”A, chestiunea aia” sau „a, emisiunea aia în care ai vorbit cu copilul ăla sau cu cutare”. Și eu rămân uimit. Bă, câte am făcut în viața mea! Pentru că eu nu le țin minte și nici nu mă cantonez în zona asta, să le țin minte.
Am undeva un tir de casete, de exemplu. Dar pentru mine nu sunt importante. Pentru mine e mult mai important că am trei scroafe care au fătat acum și am 22 de purcei.
Daria Hațegan: Povestiți-ne unul dintre cele mai frumoase sau amuzante momente din cariera dumneavoastră. Pe care vi le aduceți aminte.
Florin Călinescu: La mine cam toate au fost amuzante. Când am văzut două măști albe una care râde și alta plânge. Și am zis ce-s găinăriile astea?! Păi zice – e unul din însemnele teatrului. O mască râde, comedia, o mască plânge, drama, tragedia. Și am zis: asta nu mă interesează. Am rupt chestia aia în două și am plecat cu aia care râde acasă. Și am zis: îi las pe alții să facă lumea să plângă, eu vreau să fac lumea să râdă. Și de aici încolo sunt enorm de multe. Adică nu pot să fac, nu sunt genul să fac un clasament din propriile întâmplări și trăite de mine și la care am fost spectator.
Sunt atât de multe încât aș putea să vorbesc doi – trei ani. Din anul I de facultate, din prima zi, când doamna Olga Tudorache m-a întrebat de unde vin, cine sunt, așa. Și a zis: bă, fii atent aici. Dacă nu vorbești românește du-te acasă. De unde ești? Din Timișoara. Băi, aici la teatru se vorbește limba română muntenească. Că eu venisem cu „o fost” și „o zis” și „ce fain”, „ce mișto”. Puneam accentul ca în ungurește. La toate zicea ”du-te învață română că eu nu te primesc la teatru. Uite, și eu sunt moldoveancă, dumneaei era din Oituz, și așa e”.
Că m-am… pe mine de râs când m-am dus la primul post de muncă, la Bârlad. Și când m-am dus acolo era o piesă de Gyorki. Păi cădeai pe jos de râs când ziceau ăia ”mamucă, ș-o vinit flăcăiașul șela”. Eu am râs și am zis nu pot să joc cu voi. În fine, foarte multe. De la bâlbe, de la text uitat, nu mai știam în ce piesă sunt, enorm de multe.
Daria Hațegan: Cum ați îmbinat viața artistică cu viața personală? Sau dacă vreodată cea artistică a afectat-o pe cea personală?
Florin Călinescu: Da, da, da. E o chestiune pe care am urât-o întotdeauna și poate e una din explicațiile de ce nu m-am amărât cu viața profesională. Pentru că ți-am spus, pe la primele întrebări, că mie mi-a plăcut mult mai mult viața vie. Și am făcut teatru oriunde. La școală, pe stradă, la farmacie, în curtea blocului, la petreceri. Am fost un actor încontinuu. Mi-a plăcut să-mi fac o familie, mi-a plăcut să am prietenii. Chiar mă întristam dacă trebuia să pun șprițul jos sau să cobor de pe munte că trebuia să joc nu știu ce spectacol.
Îmi părea mai rău să îmi las viața personală să mă duc să fac teatru sau film pentru că viața mi se pare spectacolul suprem. Dar pot să-ți dau un singur exemplu. La un moment dat s-a întâmplat o tragedie și seara aveam o comedie de jucat. Și m-am dus la director și i-am spus: domn director, nu cred că pot să joc deseară în comedia respectivă. ”De ce?”. Pentru că trebuie să mă duc la o înmormântare. ”La ce oră este înmormântarea?”. La ora unu. ”Și spectacolul?”. La ora șapte. ”Perfect, ai timp să ajungi”. Cam asta a fost una din lecțiile care m-a pus scurt și repede pe șine, ca să spun așa.
Și până la urmă, știi? Omul avea dreptate. Adică sala era plină, pentru că spectacolele se programează cu două – trei săptămâni înainte. Și atunci e foarte simplu. Ști că n-am lipsit niciodată? Eu nu înțeleg când cineva zice ”șefu, mă simt rău” sau ”mi-a venit …” sau nu știu ce, sau trebuie să plec. Niciodată, niciodată nu am lipsit. Niciodată. Nici cu 40 temperatură, nici cu piciorul luxat. E o meserie foarte complicată. Gândește-te că până pe la 1700 nici nu ne înmormântau în cimitir cu ceilalți oameni. Că ziceau că suntem posedați de diavol (n.r. – actorii). Și ne aruncau prin gropi pe la marginea orașelor.
E o meserie grea, toate meseriile sunt grele probabil. Și faptul că mi-am ales comedia la 20 de ani, comedia s-a și răzbunat pe mine și a zis ia de aici. Dar, o dată plecat a trebuit să fiu cinstit cu ea și să zic: bă, o fac. Spectacolul era vândut de trei săptămâni, sala plină, lumea venise să mă vadă. Pe spectatori nu-i interesează viața actorilor decât în reviste de cancan. Tu nu poți să tragi cortina și să zici: știți, astă seară mi-am scos o măsea. Haide măi, pleacă de-aici. Ce ne interesează pe noi? Ei, a doua zi când bea el cafeaua sau stă pe budă să se uite că Daria Hațegan a fugit de acasă cu Miki, asta e altceva. Dar acolo când vine în sală, vrea să vadă pentru ce a plătit.
Dar acum îți dau un sfat. Dacă vrei să faci această meserie, fă-o. Dacă poți să o faci, fă-o. Dar nu merită nimic pe lumea asta să nu îți faci și familia ta și să ai un copil – doi la tinerețe. Pentru că toate femeile din viața mea artistică, colege, la 40 de ani când ziceau că ar vrea să facă pasul ăsta, era prea târziu. Încearcă să nu să le separi. Ți-am spus, viața personală pentru mine a fost foarte importantă. Nu există rol pe lumea asta care să mă fi luat din fața familiei sau a iubirii sau a unui copil, sau chestii de genul ăsta.
Lasă, că e timp. Lasă că mai am timp. Lasă că eu mă duc deseară. Am stat și eu de nebun 16 ore la repetiții, la filmări. N-aș mai sta nici dacă mi-ar face statuie. Pentru că mă uitam la profesoara mea Olga Tudorache și îmi arăta: uite, băiatul meu a plecat în America, mai vorbește cu mine o dată la șapte luni, de jucat nu mai pot să joc, mi s-au strâmbat oasele, merg în baston. Merg pe stradă, mai câte o babă de-a mea zice: uite-o pe Olga. În rest, am așa un perete plin de poze și diplome.
Momentul ăla eu l-am văzut la 20 de ani. Și am spus ok, ai grijă și de viața ta Florine, dacă poți, și de viața artistică. Nu-i vorbă, că și familia te poate trăda sau chestii de genul ăsta. Dar nu merită, ți-am spus, un rol sau o piesă de teatru, sau un film să te facă să îți amâni viața personală.
Daria Hațegan: În 2008 ați candidat la alegerile parlamentare, iar în prezent sunteți președintele Partidului Verde. Ce v-a făcut să intrați în politică?
Florin Călinescu: Știi, acum când vorbim noi, în America a câștigat unul Joe Biden președinția. Vezi că e o știre. Din staff-ul lui de campanie pentru instalare la Casa Albă face parte și Aaron Stone. Când a câștigat Trump, deodată Robert De Niro, Alec Baldwin și mulți alții s-au situat împotriva lui și l-au criticat și au făcut mișto de el tot timpul.
Actorul în general în lumea occidentală e necesar să fie o voce, dacă poate bineînțeles, și publicul ascultă. Pentru că e prea simplu să crezi că tu te scoli, te duci la teatru, joci, te duci acasă, și cutare. Nu. Actorul este cumva un activist al societății sale. Și dacă ți-a dat Dumnezeu să și gândești, să și vezi lucrurile, să le poți analiza, nu e decât un pas să te și implici.
Uite, președintele Ucrainei este actor, Zelenskiy, președinta Islandei, prim-ministra Portugaliei. Care e problema? Sunt ființă umană, trăiesc într-o societate, văd dacă lucrurile nu merg bine și am idei cum să meargă mai bine. Și dacă am o notorietate căpătată și prin televiziune și oamenii îmi cer…
Știi care e povestea? Tot spectatorii îmi cer. Băi nenea Florică, ai făcut emisiunea ”Chestiunea zilei” care era o emisiune de analiză satirică politică. Păi de ce nu te bagi? Mark Twain spunea că dacă nu te bagi în politică și stai pe margine, se bagă alții și poate nu-ți place.
Cred că la vârsta asta, sau mai de câțiva ani încoace, văd lucrurile mai urât din punct de vedere al politicii, dar eu obișnuiesc să spun că va fi ultima și suprema mea producție. Tot un show fac și din chestia asta. E limpede.
Iar Partidul Verde acum este pentru că Dalai Lama spunea că dacă ar face politică s-ar băga în Partidul Verde. Este incredibil cum omenirea a distrus planeta în nici 200 de ani. Nici teatrul nu o să se mai poată juca dacă nu mai putem respira. Dacă apa ne va arde și pământul nu ne va mai da nici un lucru de mâncat sau de admirat. Și atunci despre ce vorbim noi aici?
Uite și pandemia asta. De unde crezi că vine? Tot din cauza faptului că omul s-a crezut o ființă supremă și că poate să stăpânească orice. Scăderea imunității la opt miliarde de oameni, la ritmul în care trăim și ne înmulțim și cum ne alimentăm e un dezastru. Și atunci am spus bă, dovadă că nu-mi ia nimeni, pot să mă duc la ”Românii au Talent”, pot să fac multe lucruri. Nu există o lege care să-mi interzică să-mi fac meseria și să fac și politică.
Daria Hațegan: Pe lângă actor, regizor, scenarist, sunteți și fermier. În momentul de față locuiți în Argeș și creșteți porci și…
Florin Călinescu: Nu locuiesc în Argeș. Astea sunt niște prosteli ale presei. Ei combină mai multe lucruri. Nimeni nu mă sună să mă întrebe. Tu ești prima care mă întrebi cu adevărat ceva. Problema este următoarea. Ți-am spus, mama și tata sunt din Argeș. Și mama și tata au fost din același loc. Și atunci, când am avut posibilitatea, și tata a vrut în mod real să facă chestia asta, s-a și mutat la București, da? Și atunci le-am construit o căsuță de 50 mp în satul copilăriei lui. Atâta timp cât a trăit el a stat acolo, după care fratele meu se duce mai des și ăsta este fundamentul că eu locuiesc în Argeș. Mă duc din când în când acolo.
Ceea ce se zice ca e ferma mea, este aici, lângă București. Deci păsările și porcii și câinii și toate astea sunt aici, undeva în Buftea. Deci ei combină așa: Florin Călinescu are animale în Argeș. Nu, nu, nu. Am o căsuță în Argeș care acum e a fratelui meu și care chiar are o curticică. Nu prea poți să crești nici o găină cred. Două găini, hai. Deci povestea cu grădinăritul și cu creșterea păsărilor și a porcilor este lângă București. Acolo mă duc doar să culeg prune pentru țuică.
Daria Hațegan: Ce îndemn ați da tinerilor din ziua de astăzi a căror viață s-a schimbat destul de mult în ultimul timp? Cu pandemia.
Florin Călinescu: Nu sunt în măsură să dau îndemnuri tinerilor pentru că fiecare cred că își găsește drumul. Fie către glorie și succes, fie către distrugere. Dacă tânărul vrea să vină din când în când ca la un duhovnic să întrebe ceva despre o situație, îi stau la dispoziție cu mare drag și cu mare plăcere. În rest, să spun lucruri, sunt multe pe care tinerii trebuie să le știe. Să nu treacă pe roșu, să nu meargă băuți, să nu se drogheze în mod fatal, să nu fure, să nu dea în cap, să aibă responsabilitatea dacă fac un copil sau chestii de genul ăsta. Să nu se distrugă muncind pentru alții și așa mai departe. Dar astea sunt sfaturi, nu pot să dau îndemnuri.
Ba da. Unul singur pe care mi l-a dat străbunică-mea pot să îl zic. „La ce minte ai tu, Florine, să nu faci rău oamenilor”. Pentru că ți-am zis, eu îmi scriu singur scenariile. „Dacă poți să le faci bine, fă-le. Dar nu le fă rău”.
Daria Hațegan: Ce carte ar trebui să citească în mod obligatoriu…
Florin Călinescu: Ee, hai că acum mă întrebi ce carte. Ți-am spus că nu mă duceam la școală. Citesc toate cărțile din lume. De la comedii până la Dostoievski. Am dat de 70 de ori cărți din casă și tot cad pe mine. Îmi place să citesc absolut orice. Și citesc pe hârtie pentru că m-am pomenit că dădeam cu degetul cu scuipat pe tabletă și încercam să răsfoiesc cărțile. Și nu pot pentru că eu când mă duc la librărie îmi place să deschid o carte la jumătate și să miros hârtia și tușul ăla. Citesc orice.
Daria Hațegan: Aveți o carte pe care le-ați recomanda-o tinerilor? Adică care i-ar și ajuta și ar fi cumva obligatorie pentru ei?
Florin Călinescu: Nu, nu. Cărțile importante, dar sunt obligatorii. E de ajuns, să zicem, un tânăr să citească Shakespeare și înțelege o groază. Dacă răsfoiește și Biblia pe ici pe colo iară sunt o mie de pilde, O mie și una de nopți, sunt câteva. Dar, repet, Shakespeare este… Să-ți spun ceva, draga mea. Actul cititului trebuie să fie însoțită și de un act, adică cineva trebuie să posede o disponibilitate cerebrală. Adică degeaba deschizi o carte și te uiți la ea dacă nu înțelegi ce-i pe-acolo. Și nu interpretezi.
Pentru că noi citim o carte nu ca să ne minunăm. Fiecare autor, el scrie ceva care-l obsedează, dar povestea se multiplică pentru că o sută de mii, un milion de cititori relaționează ei cu povestea aia. Nu? Nu știu, e ca și cum ai fi Angelina Jolie și zici: bă, păi a fost o dată măritată, gata, a cunoscut-o unu, a avut o relație. Nu, nu, nu. Sigur că e un exemplu exagerat, exemplul uman. Acum dacă din diverse situații o femeie sau un bărbat are trei, patru, șapte povești în viață, asta este esența călătoriei. Contează fiecare relație ce înțeles îi dă celor care participă la ea.
Deci cărțile degeaba le-aș recomanda eu pentru că sunt enorm de multe și degeaba… M-a văzut o dată cineva și a zis de o carte. S-a dus, și-a luat-o și a venit și a zis „nea Florică m-ai făcut să pierd vremea, n-am înțeles nimic”. Păi vezi? Ce să-i mai spun eu dacă el n-a înțeles nimic din cartea care pe mine m-a fascinat?
Daria Hațegan: Dacă ar fi să ajungeți pe o insulă pustie, ce ați lua cu dumneavoastră?
Florin Călinescu: Nimic. Dacă m-aș duce pe o insulă pustie, m-aș duce pustiit. Singur, cum zice Eminescu „învelit în mantia-mi”. Păi dacă aș ajunge pe o insulă pustie, aș sta să înțeleg de ce Dumnezeu a vrut să ajung acolo și desigur aș trăi atâta timp cât aș mai trăi, sau aș fi recuperat, în spiritul acelei insule pustii. Dacă nu are apă și de mâncat, mor până seara sau în trei zile. Dacă are, și mă ajută mâinile, și am rămas și cu un cuțit sau o șurubelniță, atunci încep să mă descurc și să mă adaptez.
Niciodată nu am suferit. Dacă am mașină sau n-am, dacă am unelte sau n-am, dacă am bani sau n-am. Întotdeauna am căutat să înțeleg de ce Dumnezeu m-a pus într-o situație sau alta și acest proces m-a ajutat să supraviețuiesc. Dar basically, îți răspund: nimic. Adică eu îmi imaginez că ajung pe o insulă pustie accidental. Deci nu pot să zic că vine Dumnezeu și zice: bă, ai o oră. Fă-ți bagajul pentru o insulă pustie. Atunci probabil mi-aș lua niște prostii, dar ce să-ți iei pe o insulă pustie? Dacă se rupe vaporul în două, vezi și tu dacă ai nimerit-o cu o șurubelniță. Dar dacă Dumnezeu zice „bă, ai o oră să-ți faci un băgăjel”, probabil 55 de minute le pierzi: să-mi iau iphone-ul? Să-mi iau cămăși albe? Să-mi iau pantofi cu șiret? Nu.
Cred că într-adevăr ar trebui să îți ei un kit de supraviețuire ca Bear Grylls. Nu știu, o sfoară, un cuțit, ceva ca să faci focul. Pentru că orice ți-ai lua și trebuie pus la priză, după o săptămână nu ai voie, orice haine se duc fie că e o insulă călduroasă sau rece și așa mai departe. Probabil, dacă aș avea posibilitatea să-mi fac un bagaj aș lua lucruri necesare supraviețuirii cât mai îndelungate.
Dacă ajung accidental, încerc să-mi aduc aminte tot ce am acumulat și să încerc să folosesc, nu știu, probabil o să pierd jumătate de an încercând să usuc niște vreascuri ca să-mi fac o brichetă și să mă gândesc cum să prind un pește, să ascut un băț, sau cum să desalenizez apa. În fine, e un film cu Tom Hanks. Naufragiază el pe o insulă și reconstituie de la civilizație toată viața pentru ca să supraviețuiască doar cu mâinile.
Daria Hațegan: Cât de importantă e cultura în viața unui om?
Florin Călinescu: Câtă vrea el. Deci cultura este o marfă la dispoziție ca oricare alta. Vrei să fumezi? Fumezi. Cât de important e să nu fumezi? Foarte important. Și eu vreau să fumez. Drum bun. Cât de importantă este cultura? Păi este importantă pentru cei care doresc să o consume. Pentru cei care nu doresc nu e importantă pentru că nu e necesară. Sunt lucruri mult mai importante până la urmă pe lumea asta decât cultura. Dar dacă toate condițiile sunt întrunite, atunci îți stă la dispoziție.
După părerea mea, pentru omul urban, sănătos la cap și cu timp la dispoziție, cultura este cel mai cuprinzător lucru pentru a te defini ca ființă umană și a te autoevalua.
Daria Hațegan: Nu în ultimul rând, am dori să trimiteți un mesaj pentru cititorii sau pentru publicul nostru.
Florin Călinescu: Deci faceți ceea ce spunea Brâncuși – tot timpul orice am face pe lumea asta, să nu ne pierdem starea de copilărie din noi. Dacă vom fi tot timpul în contact cu acea stare, ne vom descurca și vom trăi până la adânci bătrâneți. Adică joaca, dacă luăm totul ca un joc și ca o joacă, dar asta nefiind ceva frivol și nevaloros, să ne jucăm. Până la urmă teatrul este un joc, nu este ceva pe viață și pe moarte. Înțelegi? Mergem undeva, repetăm, facem un spectacol, pentru ca oamenii să se bucure. Nu trebuie să ne pierdem viața pentru chestia asta sau să ne omorâm acolo la repetiții.
Sursă foto: facebook.com/Florin Călinescu