Interviu cu Adriana Babeți-O discuție despre viață, cărți și adolescență. Care este secretul unui bun scriitor și profesor?
Maya Morun, micul nostru jurnalist de astăzi, are 16 ani și este elevă la Colegiul Național Bănățean din Timișoara. Partenera de discuție a tinerei a fost Adriana Babeți, critic literar, romancier, eseist și un cadru didactic extrem de iubit de studenții Universității de Vest din Timișoara. Care este secretul unui bun scriitor, dar al unui extraordinar profesor? Aflați într-un interviu exclusiv oferit publicației ȘTIRI PENTRU COPII. Vă invităm să fiți martori la o discuție despre viață, cărți și adolescență.
Interviul acestei săptămâni este total diferit de toate celelalte prezentate până acum. De ce? Este un material în care Adriana și Maya ”s-au întâlnit” strict prin intermediul Skype, din cauza condițiilor epidemiologice. Interviul de astăzi aduce în fața voastră un om deosebit, un om al poveștilor. Adriana Babeți este autoarea multor volume iubite de toate generațiile. Cu siguranță ați auzit de ”Femeia în roșu”, ”Amazoanele: O poveste”, ”Dandysmul: o istorie” și multe alte titluri publicate cu numele ei. Maya i-a citit multe din cărți deja și a încercat să afle secretele unei persoane care spune povești bune transformând la rându-i acest interviu într-o poveste.
Prima carte cu impact
Maya Morun: Care este prima carte de care vă amintiți și ce impact a avut asupra dumneavoastră?
Adriana Babeți: Sunt cărți din copilăria mea pe care nu știu dacă generația voastră le mai cunoaște. ”Buratino”, de exemplu. Tu probabil ai auzit mai multe despre ”Pinochio”. Acesta este o variantă scrisă de un autor rus, Alexei Tolstoi și este o carte pe care o păstrez și acum. Cine știe? Poate mă voi apuca de scris și eu ceva mai aproape de roman și poate va fi vorba de Buratino, care e pe coperta unei cărți de-a mele. ”Prozac” se numește cartea despre care îţi spuneam. Aceasta este făcută din bucățele mici de prozace, care sunt niște proze mici.
Acum fac și eu o confesiune: cu foarte mulți ani în urmă, cu sute de ani cum ați spune voi, nu existau tablete, telefoane, iar noi ne ”aruncam” în citit. Eu am început să citesc foarte repede, chiar înainte de a merge la școală. Prima carte am făcut-o ”ferfeliță” și am colorat cu creioane colorate toate desenele din ea. Mi-am pus chiar și numele sus, Andy de parcă aș fi scris-o eu.
Copilărie și vise
Maya Morun: Ce ați visat să deveniți în copilărie?
Adriana Babeți: Am trecut prin toate fazele prin care au trecut toate fetițele de vârsta mea. Știi perioada în care nu îmi vedeam ”lungul nasului” și voiam să fiu balerină. Apoi a zburat biata cățelușă în spațiu (n.r. – Laika a fost un câine din Uniunea Sovietică care a devenit al 2 lea animal lansat în spațiu și prima ființă decedată în afara Pământului. Zborul a avut loc în anul 1957. Laika a fost găsită și aleasă dintre câinii care vagabondau pe străzile Moscovei. Oamenii de știință sovietici au decis astfel presupunând că animalele provenite din astfel de condiții sunt adaptate și pot îndura mai bine condițiile de frig extrem si foamete) și am vrut să mă fac cosmonaut și eu.
După, am avut o perioadă ciudată, mi-ar fi plăcut să fiu ceva ”gen”, cum ați zice voi casieră, contabilă, un fel de funcționară cuminte. Era tipul acela de meserie care nu trebuia să îți pună mult mintea la contribuție deoarece se ocupa cu tabele, linii. Era o muncă mediocră, calmă.
Oricum mi-a trecut repede. Cam pe la 7 – 8 ani mi s-a înfipt în creier ideea că eu trebuie să fiu scriitor, fie că am sau n-am talent. Așa m-am îndreptat, pas cu pas, cumva mai mult din voință decât din putință și talent. Acum joc un rol de modestie. Așa am fost eu!
Viața la 16 ani atunci şi acum
Maya Morun: Cum vedeați lumea la 16 ani și cum arată ea acum?
Adriana Babeți: O vedeam cu ochii cam miopi pe atunci, deoarece eram un copil ieșit din adolescență care pe la 16 – 17 ani intra la Facultatea de Litere, Filologie pe atunci. Deși am făcut o clasă de matematică la actualul Liceu Moisil și eram pregătită pentru Electrotehnică, iar pe ultima sută de metri am virat spre altceva.
M-am dus ”glonț” spre facultatea care nu-ți dă talent, dar te învață cum să citești, cum să te apropii de cărți, de literatură, de celelalte arte, cel puțin așa se făcea atunci.
Lumea se vedea plină de speranță la vârsta aceea, inclusiv ce se întâmpla în jurul nostru părea că deschide o mică poartă. Au fost primii ani de după o perioadă extrem de dură, perioada stalinistă. Parcă eram într-o colivie cu gratiile de argint sau mai rare. Aveam senzația că se putea ”respira”. Atunci s-au schimbat manualele școlare. Atunci am aflat prima dată că există și alte poezii de Eminescu, dar și alți autori. Atunci l-am descoperit, în clasa a-IX-a, pe Lucian Blaga, care pentru noi a fost șocul vieții – să vedem că există și o altfel de poezie. Au început să se traducă cărțile marilor autori străini. Erau anumite forme cenzurate, dar se mișcau apele.
Era un ”Flower Power” (n.r. – Flower Power a fost un slogan folosit la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970 ca simbol al rezistenței pasive și al ideologiei non-violenței, care a devenit o mișcare socială. Formularea își are rădăcinile în mișcarea de opoziție față de războiul din Vietnam deoarece florile au fost folosite că simbol al rezistenței împotriva războiului), un fel de hipiotism pe Bega, cu rochiile noastre indiene, iar după, cu fuste mini. Cu pletele lungi. De exemplu eu am rămas captivă cu acea cărare pe mijloc. Nu mă pot desprinde. Am ieșit din adolescență și am intrat în tinerețe. După, au apărut dezamăgiri, prăbușiri, întrebări, etc. Adolescența este o vârstă faină. Este și foarte grea pentru că este o vârstă de trecere. La mine au trecut 50 de ani de atunci. Sigur că fiecare zi din viața mea era altfel.
Cititul, scrisul sau povestea
Maya Morun: Ce vă place mai mult: să citiți, să scrieți sau să le povestiți celorlalți despre cărți și personaje?
Adriana Babeți: Ordinea corectă este următoarea: cel mai mult îmi place să citesc, apoi să povestesc în fața studenților sau a ecranelor. Cred că este un lucru pe care știu să îl fac binișor sau cu plăcere. Copilul sau studentul simte dacă cineva vorbește cu drag și nu pe un ton plictisit și obosit. În al treilea rând, îmi place să scriu. Depinde foarte mult ce, dar când mă apuc nu mă mai opresc. Secretul este să te apuci și să te pui în situația X. Trebuie să ai un exercițiu deoarece ”pofta vine mâncând”.
Amazoane contemporane
Maya Morun: Dumneavoastră ați scris despre dandysm şi amazoane în cărțile ”Dandysmul: o istorie” și ”Amazoane: O poveste”. Cine sunt amazoanele zilelor noastre?
Adriana Babeți: Îți spun cu mare franchețe. Vorbim de amazoane în sens metaforic, nu neapărat în sensul în care le-a lansat mitul sau cum le vedem în serialele, filmele sau în benzile desenate. Acolo le vedem drept femei bătăioase călare pe un armăsar cu lăncii și scut. Nu trebuie să vă îndoiți că există. Ele ”s-au dat de trei ori peste cap” și s-au făcut agente CIA, femei polițist, luptătoare. Vorbim de niște femei pline de curaj și forță care înfruntă lumea.
Există și un film cu o mică amazoană a zilelor noastre, Hanna, o tânără de 14 – 15 ani care este crescută în ghețurile Nordului de un tată fost agent CIA. Ea este educată pentru a fi un combatant al serviciilor secrete, antrenată fizic și psihic. Este un film extraordinar la care mă uit cu plăcere.
Un alt exemplu este Simona Halep care și-a făcut reducerea de sâni. I-au spus „amazoana din Carpați”. De ce? Era o fantezie a mitului, inventată de bărbați, desigur, în Grecia Veche, care spunea că aceste femei, pentru a trage mai bine cu arcul își tăiau sau își ardeau un sân. De acolo și numele. Este o adevărată fantezie.
Ce înseamnă amazoană? Orice femeie demnă, curajoasă care își asumă condiția de femeie cu demnitate și care își ia viața în piept. Pentru mine au ceva curajoasele acestea (printre care nu m-aș număra) din spiritul amazonic. Poate sunt femei singure, cu un copil sau doi, femei care sunt în cuplu și iau pe cont propriu decizii, acțiuni. Eu le admir foarte tare. Într-un sens metaforic extins, bun, găsim la tot pasul reîntruchipări a ceea ce numim noi femei-bărbătoase, dar fără să își trădeze feminitatea.
Aspectul exterior și eleganța
Maya Morun: Bărbați de tip dandy mai avem?
Adriana Babeți: Acum sunt teorii și teorii. Cei de la Editura Polirom m-au rugat să facem o ediție adăugită pentru că de când am scris eu, prin 2004 – 2005, au apărut cel puțin încă cinci șase variante care s-ar apropia de tendințele masculine de a fi dandy. În primul rând at fi metrosexualii, despre care s-au scris deja multe cărți. Aceștia sunt bărbați preocupați de aspectul lor exterior, care nu au neapărat o atitudine feminină. Ei au grija aceasta exagerată pentru cosmetică și îngrijire corporală, dar mai ales pentru ținută. Ei au o eleganță deosebită și au drept cap de listă un fel de David Beckham, fotbalistul. Sunt destul de mulți bărbați așa. Acum distanța dintre un metrosexual de civilizație citadină, un David Beckham și un dandy de secolul al XIX-lea, englez sau francez, este cât distanța de aici până în Londra. Este foarte mare, dar există.
În bucătăria Adrianei
Maya Morun: Ați împletit gătitul cu povești, iar din acest amestec a ieșit o carte ”Ultimul sufleu la Paris: 69 de rețete culinare”. Ce nu trebuie să lipsească din nicio mâncare?
Adriana Babeți: Știi ce nu trebuie să lipsească dintr-o mâncare? Era o rubrică, să zicem de artă culinară falsă. Eu am dat și rețete, dar mi-am luat libertatea să încropesc orice care să se lege cumva de mâncare. O listă întreagă de comentarii de cărți ale unor autori foarte buni care sunt dedicate unui fel de mâncare sau unui stil de a găti. Deci, care au într-un fel sau altul mâncarea în centru. Experiența mea culinară nu este nu știu cât de întinsă, dar este suficientă.
Cu cât îmbătrânesc încerc să recuperez gustul mâncării făcute de bunica mea și de mama, în stil ardelenesc, fără foarte multe sofisticării cum aș face eu acum; cu cât trec anii, cu atât vreau lucruri clare și simple. De fapt îmi dau seama că atunci când pregătești o masă pentru tine nu ar trebui să lipsească dragul, bucuria cu care gătești. Dacă este făcut ceva și aruncat acolo să știi că se vede. Dacă este ceva îngrijit cu atenție, oricât de simplu ar fi, cred că se drege.
Povești bune pentru orice vârstă
Maya Morun: Povestiți la fel de frumos în mediul academic, precum și în fața celor mici, a adolescenților. Cum reușiți să vă adaptați limbajul și mesajul astfel încât să vă înțeleagă toată lumea indiferent de vârstă?
Adriana Babeți: Prima condiție a acestei comunicări și a puterii de a transmite ce mesaj vrei unui public divers ține de modul tău de a fi natural, firesc. Eu cred că aici e cheia. Eu nu trebuie să fac un efort deosebit ca să mă adaptez. Evident, pentru a comunica mă uit în sală și văd media de vârstă și îmi dau drumul cu tot firescul. La o conferință academică nu mă trag de șireturi cu auditoriul și nici nu încep să zburd pe acolo. Îmi adaptez limbajul cu tot plictisul stârnit în aceste contexte și fac ceva.
Discursul este pentru o lume care ascultă cu plăcere, așa cum ar trebui să fie toate orele de română, sau orice altceva. Nu am experiența de a sta pe lângă adolescenți și copii pe acasă.
Fiica mea are peste 40 de ani și nu am control să văd cum este acum viața la 16 ani și care sunt ”poantele”. Nu îți închipui că folosesc cuvinte multe de tip argou, mai spun și eu ”gen”, expresie care nu face parte din generația mea. Trebuie să ai și umor. Să nu crezi niciodată că în fața ta este un public cretin și tu ai aer superior. Bagă publicul în seamă și întreabă-i, deoarece faci conexiunea.
În mintea copiilor
Maya Morun: E greu să dai în mintea copiilor?
Adriana Babeți: Nu este greu! Eu am aici o experiență verificată în ani. Am experiența întâlnirii cu tineri, cu adolescenți, cu elevi de liceu sau mai mici. Au fost programele Fundației Kratima, ”Pașaport cultural”. Au fost multe licee de top pe lista acestor programe. Eu aș vrea să am o experiență, dar nu știu cum să mă arunc în ea la un liceu auto sau un liceu tehnologic, la o școală profesională. Acolo aș vrea să văd ce aș face.
Cărți atunci și acum
Maya Morun: Oamenii au preferințe total diferite în lectură. Părinții noștri citeau cărți în care noi nu ne mai regăsim, iar tinerii din generația mea citesc doar SF sau Fantasy. Există cărți bune și cărți rele?
Adriana Babeți: Dacă ar fi să îți spun din ipostaza de critic literar, ți-aș spune că există atât cărți scrise prost cât și cărți bune. Ca să intri și să prinzi gust de lectură, poate că eu nu aș interzice pentru a stimula plăcerea lecturii indiferent de suport, carte, ecran, nu contează. Nu aș bloca accesul la literatura periferică, para-literatură, cum o numim noi. Aceasta este o literatură de consum, de tip pop-culture. Eu vreau să îți spun că sunt filme și cărți în zona asta foarte bine făcute. Care este problema? De ce să blochezi tu asta?
Mi-a dat un băiat din Loga acum trei ani o lecție, atât mie cât și profesoarelor lui, de nu am avut aer. Mi-a spus: ”Doamnă, cartea cultă a generației mele este Metro?” Eu nu știam ce e ”Metro”. El mi-a explicat că este ”Metro 2030”, romanul lui Gluhovski. Nu știam cine e omul ăsta. Tânărul ne-a povestit. Era vorba de un joc de calculator descoperit de un băiat la 18 ani care a avut un succes incredibil. Era o distopie, o imagine post-apocaliptică în care toată populația Moscovei după o catastrofă se refugiază în metroul capitalei rusești care este cel mai mare din lume.
Autorul lui Metro s-a prins că e ”ceva gros” acolo și a făcut roman. Evident că a doua zi ”m-am dus glonț” în librărie, după ce am ascultat prezentarea elevului care ne-a lăsat cu gurile căscate. Nu este o capodoperă precum ”În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust, nici măcar de nivelul marilor romane distopice.
Programa şcolară altfel
Maya Morun: Credeți că ar trebui schimbate și modernizate lecturile obligatorii din programa școlară?
Adriana Babeți: Este un gest de mare curaj al celor care concep programele, să introducă așa ceva. Trebuie să respecți și tradiția clasicilor. Tu poți face altfel un tânăr ”să vibreze” la Eminescu decât dacă tocește comentarii. Pornește de la scrisorile de dragoste dintre el și Veronica Micle. Fă o poveste ca profesor, ”dă-i clocot cu ceva”. Le poți propune un roman polițist scris din perspectiva unui băiețel de 8 – 10 ani. Nu este simplu. Eu nu aș avea atâta curaj să fac programa. Oricum trebuie revigorată programa, pentru că unii copii au impresia că toți scriitorii români trebuie să fie morți.
Folosește tot ce iubesc ei în favoarea materiei tale. ”Metro” este totuși o temă care ”i-a prins” pe copiii aceștia. A apărut și continuarea, ”Metro II”, cum ar veni. Țin minte că am fost peste un an în alt liceu și le-am spus copiilor că nu discutăm nimic despre literatură până nu-mi spun cine a citit ”Metro”. Toți ovaționau: ”Ești de-a noastră mamaie”. Băiatul acela mi-a deschis calea. Așa poți câștiga elevii. Nu trebuie să disprețuiești ”Stăpânul inelelor” sau ”Harry Potter”. Unele sunt chiar fain făcute, lasă-le și după aceea poți strecura încet ceea ce tu crezi.
Emoțiile din cărți
Maya Morun: Cum se citește o carte? Cu mintea cu inima sau cu sufletul, analitic sau emoțional?
Adriana Babeți: Ambele. Analitic dacă faci ceva cu această carte și vrei să scrii despre ea că asta îți este meseria sau trebuie să faci un comentariu care să fie al tău și cu puțină critică să nu crezi că ”ai descoperit America”. Mai citești și ceva pe lângă asta, dar pentru o lectură fără scop este plăcerea. O citești în primul rând cu plăcere. Trebuie să-ți placă și aici apare modul în care te identifici cu ea. A apărut recent o carte scrisă de Grigori Slujitel, un tânăr prozator rus numită, ”Zilele lui Savelie”. Un prieten mi-a recomandat cartea. Știi cine este Savelie? Un pisic. Și tot romanul este scris din perspectiva lui. O lectură emoțională.
Sfaturi pentru inocență
Maya Morun: Puteți da un sfat tinerilor care urmăresc site-ul ȘTIRI PENTRU COPII?
Adriana Babeți: Să nu-și piardă curiozitatea să nu își piardă acel tip de ingenuitate, de naivitate care nu este prostie. Aceasta este de fapt prospețimea privirii voastre. Nu să fii credul prostește, dar să nu-ți dispară interesul acesta viu pentru tot ce este în jurul tău. Să poți să te bucuri că asta este caracteristica vârstei voastre de trecere. Niciodată să nu-ți piară speranța și bucuria!
Dicționar:
Predilectă: preferată
Sursă foto: revistaorizont
Acest interviu este publicat în cadrul campaniei “Micii jurnaliști, în dialog cu marii oameni de cultură din Timiș, pe www.stiripentrucopii.com” – acțiune cofinanțată de Consiliul Județean Timiș.
Campania a debutat în luna iulie și va continua până la sfârșitul anului. Colaboratorii noștri, jurnaliștii juniori, sunt tineri și copii în vârstă de până la 18 ani din județul Timiș. Vă invităm să vă alăturați campaniei.
Copiii și tinerii interesați să colaboreze cu ȘTIRI PENTRU COPII sunt invitați să ne scrie la stiri@stiripentrucopii.com. Ei vor fi inițiați în tainele jurnalismului și vor intra în contact cu oameni fascinanți și o lume minunată, cea a culturii!