Voicu Dumitraș în dialog cu Valeriu Sepi, artistul de trei sferturi de veac. Un interviu profund
Voicu Dumitraș în dialog cu Valeriu Sepi, artistul de trei sferturi de veac. Un interviu profund. Voicu Dumitraș are 16 ani și este în clasa a X-a la Colegiul Național Bănățean din Timișoara. Tânărul este un actor cunoscut deja, a apărut într-unul din cele mai apreciate seriale produse de HBO România, Hackerville, dar și cântă. El și-a început cariera în domeniul muzicii la o vârstă fragedă. Tânărul a fost absolut entuziasmat când a aflat că poate fi jurnalist al publicației ȘTIRI PENTRU COPII pentru o zi. El a purtat un dialog extrem de interesant cu pictorul – muzician din celebra trupă rock Phoenix, Valeriu Sepi. Dacă sunteți curioși să aflați cum a decurs interviul veți afla în cele ce urmează, dar și pe canalul YouTube ȘTIRI PENTRU COPII.
În concertele pe care le susţinea, trupa, în frunte cu Nicu Covaci, avea pe scenă un instrument aparte. Este vorba despre o „capră” – acel obiect arhaic românesc folosit de colindători în perioada dintre Crăciun şi Anul Nou. Omul din spatele caprei era Valeriu Sepi, un artist desăvârşit care a construit de-a dreptul ineditul instrument. A fost unul dintre oamenii de bază ai trupei Phoenix şi nu s-a dezis niciodată de proiectul dus mai departe de Nicu Covaci.
Valeriu Sepi a participat la marile concerte susţinute de Phoenix după Revoluţie, chiar dacă el venea atunci tocmai din îndepărtatul Singapore. Acum participă din continuare. E acasă. de când a venit pictează, participă la tabere de creație, și are expoziții. Dintre acestea amintim doar câteva: la Cotroceni, la Palatul Brukenthal, în Palatul Parlamentului sau la Muzeul de Artă din Timișoara.
Toate lucrurile bune sunt neprogramate
Voicu Dumitraș: Știu că mediul în care copilărește un om ajunge să îi influențeze multe dintre deciziile pe care le ia mai târziu în viață. Ați copilărit într-o familie de fotbaliști, cum ați ales drumul artei?
Valeriu Sepi: Tot ce mi s-a întâmplat în viață bine sunt lucrurile pe care eu nu le-am programat. Eu am trăit într-o familie de fotbaliști, dar care fiecare la rândul său a fost intelectual și profesionist în adevăratul sens al cuvântului. Copilăria mi-am dus-o la țară, unde bunica din partea tatălui avea o fermă cu un lanț de vie și acolo eu am trăit ca în sânul lui Avram. Adică am învățat. Am știut tot și despre vacă și despre cal și despre porc și despre balegă și despre noroi și despre vie și despre cum se face vinul. Am trăit cu toată comunitatea de la țară, am rupt puțin de la fiecare, adică de la popă până la țăran, la polițist, la primar, la grăniceri. Eram la Valcani, chiar la granița cu sârbii și cu Ungaria.
Pot să spun că am avut o copilărie extraordinar de bogată și memoria acelor timpuri am purtat-o în mine în jurul lumii. Am stat 22 de ani în Singapore și am visat noaptea ultimul chef din vie. Înainte de momentul când comuniștii să bage tractorul în vie să ia tot ce a fost în memoria mea. Dar am avut o copilărie cum trebuie. Deci am trăit cu țăranul, cu țiganul, cu grănicerul și cu popa împreună. Și am luat de la fiecare esența. De la miros și până la înțelepciunea aia populară. Foarte frumos. Și cu astea am trăit. Exact ca și albina care poartă în ea sămânța tuturor generațiilor, având un singur contact. Și matca face după aceea generații de copii din acel extract genetic. Așa că eu pot să mă laud că am visat și la Singapore cheful din vie de la Valcani!
Arta în vremea comunismului
Voicu Dumitraș: Vorbind de comuniști, eu m-am născut în 2004, într-o societate democratică, și mă întrebam cum era înțeleasă arta pe vremea aceea, ce i se spunea unui tânăr artist, cum erau tratați artiștii și cât de restrictiv era actul artistic comparativ cu ce e acum?
Valeriu Sepi: Democrația în care trăiești tu ca tânăr și în care trăiesc și eu după ce am trăit toate până acolo… Comunismul nu va dispărea. A fost o idee extraordinară la vremea în care capitaliștii au făcut-o. Și Lenin a luat-o și a pus-o unde veriga era cea mai slabă, în Rusia. Și după aceea ne-a invadat ca și COVID-ul de astăzi.
„Școala era școală”
Dar în vremea aceea, trebuie să recunosc și să îmi aduc aminte, școala era școală. Nu puteai să te joci că nu vin la cursuri, că lipsesc, că nu învăț. Ți-o luai peste palme, după cap. Metodă de lucru… Nu vorbesc că bătaia e ruptă din rai, o fi, dar nu aceea e ideea. Ideea este că programa școlară s-a făcut foarte serios. Și trebuie să îți spun că, umblând în jurul lumii, am fost mândru că am știut în țările în care am ajuns de la joaca de copii, până la ce producție are Venezuela, sau ce arme noi au făcut cei din Statele Unite sau din Israel.
Am avut o instrucție foarte serioasă. Din punct de vedere restrictiv, sigur că în timpul mai târziu al comunismului, deci eu vorbesc de anii când se nășteau părinții voștri, au început să se facă limite de expresie. Noi nu am avut voie să avem cărți despre Brâncuși care era considerat influențat de capitalism. Nu am avut voie, sau chiar dacă am fi avut, nu era înțeleasă arta abstractă sau arta în care existau așa zisele, de către ei, șicane sau agățări care ar fi atacat sistemul.
„În rest ne-am văzut de treabă și am făcut artă”
Și Felix a început prin anii ‘65 cântând la chitară și noi ascultând muzica de afară. Eram mai aproape de sârbi și aveam alt trafic de discuri, de radio, televiziune. Și „ei” (n.r. – oamenii partidului comunist) nu se prea băgau, că nu se pricepeau, știi? Și atunci noi, cei din Phoenix, am găsit breșa. Și ne-am exprimat așa cum am crezut noi de cuviință. Până când am ajuns repede după „Hei, tramvai” și alte melodii care au prins în țara românească imediat. Și atunci nu am mai cântat niciun fel de muzică de Sile Dinicu.Am cântat numai de-ale noastre și pentru că aveam mare priză la public, a mers.
Și atunci am putut să producem exact ce am vrut. Bineînțeles că se tăiau din texte chestii total a proasta. Noi aveam texte că ne-am bătut cu turcii și alea erau imediat tăiate. Pe motiv că România avea bune relații internaționale cu Turcia. Dar astea erau pentru noi prostioare. Ideea e că am putut noi să ne facem treaba pentru că eram mari, alții nu prea puteau.
Cenzura în vremea comunismului
Dar cenzura se băga peste tine și atunci începeau lucuri pentru care nici ultimul album nu a apărut așa cum trebuia, „Cantafabule”. Pentru că a apărut cineva de la partid (n.r. partidul comunist) și a zis că noi facem reclamă ungurilor pentru că albumul e roșu, alb și verde. Nu era deloc, era un oranj, hârtia era albă și era un verde care se găsea întâmplător acolo. Și se punea ca și contrast de culoare. Nu aveam nimic cu nimeni; vorba aia, la mine în casă se vorbea și ungurește, și nemțește.
Noi așa am fost, în Timișoara și în Banat, multinaționali, multietnici, multireligioși. Am trăit o chestiune foarte liberă. Iar în sistemul de exprimare am făcut ce am vrut noi. Bineînțeles că în expozițiile de stat sigur că mai trebuia să facem „1907” (n.r. – răscoala țărănească), o piesă de revoluția de la ’48. Și sigur că erau teme pe care ei le interpretau ca o politică populistă în sensul că uite ce au făcut țăranii. Și uite ce au făcut ăștia și uite cum i-am înrămat noi pe chiaburi. Dar noi, ăștia mai serioși, ne-am văzut de treabă și n-am băgat în seamă.
Relația dintre artă plastică, teatru și muzică
Voicu Dumitraș: Și de atunci până acum le-ați făcut pe toate. Ați făcut artă plastică, ați făcut teatru și muzică cu Pheonix. Ce relație există între ele și ați știut dintotdeauna că aveți înclinație spre toate sau cum a venit fiecare?
Valeriu Sepi: Au venit tot din sistemul foarte clar al fenomenului de creație. Dar se petrecea și în cadrul școlii și după acea în cel al universității. A fost întotdeauna o mare deschidere. Noi am avut intelectuali de bază, și la școală și la universitate, și atunci se citea. Aveam toate informațiile la Istoria Artelor. Se făcea întotdeauna legătura între literatură, muzică și artă, ca să știm că nu degeaba se picta în anul acela așa. Și nu degeaba se cânta așa. Deci era o interdependență din care noi, bineînțeles că ne-am tras seva.
Cenzură de mică influență
Noi când am făcut muzică ne-am dus prin sate cu catedra de folclor, cu profesorul Manolescu, cu al nostru de istoria artei și au căutat rădăcina și originalitatea lucrului. Și pe acela l-am prelucrat, nu textele socialiste care știm cu toții cum erau. Deci pentru noi, ca exprimare, nu pot să spun că am avut granițe, decât cenzură din asta de mică influență. Că n-am voie să scriu cu turcii, iacă, nu scriu cu turcii, am scris cu otomanii! Mai țin minte când a venit Ceușescu și a zis „trăiască prietenia de veacuri româno-turcă”. Și noi eram „prieteni” asupriți vreme de 400 de ani. În fine, acesta era nivelul culturii care nu se putea bate cu noi. Pentru că noi aveam relații cu oameni de frunte din cultura românească.
Faima atrage ură
Până prin anii `75 spre `80 și fiind noi în Banat și mai departe de București nu s-au băgat comuniștii peste noi. Și ca să îți spun sincer, când am ajuns la București, să cântăm, la noi nu puteai să intri în Piața Palatului în care nimeni nu îi obliga pe oameni, cum făceau ei cu sindicatele când erau ședințe comuniste.
La Phoenix era plin. Se cânta și pe stadion cu scaune pe iarbă. Ceea ce bineînțeles că ne-a atras o ură din partea celor care erau la putere. Pentru că aveam mai mare influență în public decât cei care îi obligau pe oameni să vină. Dar noi ne-am văzut de drum și în primii trei ani, în `72, am terminat facultatea. Și Nicu Covaci era și el la Facultatea de Arte. Noi ne-am văzut de treabă. (n.r. – Valeriu Sepi a studiat arta plastică alătur de profesorul Falocshy între anii 1960 -1965, după care și-a continuat studiile la Politehnica Reșița, unde a studiat construcția motoarelor și ingineria mecanică. În anul 1969, Valeriu s-a înscris la Universitatea de Vest din Timișoara, studiind desenul cu profesorul Leon Vreme.)
„Arta și muzica merg bine împreună”
Am făcut și Arte și muzică pentru că am înțeles care e interdependența. Și că ele merg foarte bine împreună. Am făcut și scenografie și Teatru la universitate unde ei și cântau în backstage. Și uite așa le-am întrepătruns. Dupa aceea ne-am aliat cu oameni de literatură foarte serioși, când au început să vină și Șerban Foarță și Andrei Ujică care au făcut ultimele texte. Dar noi am avut textierii noștri dinainte. Și bineînțeles cu unele texte care veneau din poezia și literatura românească dinainte și actuală, deci pentru momentul acela.
Am făcut și film, am făcut și muzică de film. Știm cu toții „Nemuritorii” și „Agentul Straniu”. Deci ne-am cunoscut cu toții, cu toată protipendada de teatru. De la Florin Piersic la Sergiu Nicolaescu, care erau bătrâni atunci deja. Dar am conlucrat și în film și în teatru și în muzică. Pentru că ne apreciam unii pe alții și ne ajutam ca obiectul final să iasă cum trebuie.
Un călător prin toată lumea
Voicu Dumitraș: Și apoi de la vremurile cu Pheonix și perioada comunistă știm cu toții ce s-a întâmplat. Singapore, Cambogia, Nepal, Germania, Brazilia ați fost peste tot. Ați și locuit în foarte multe locuri și nu mulți au avut șansa să experimenteze, să trăiască aceste experiențe. Așa că vreau să vă întreb cu ce v-au îmbogățit călătoriile și dacă a fost vreuna în mod special care v-a marcat?
Valeriu Sepi: De marcat m-au marcat toate. Și chestiunea esențială este că am trăit într-o comunitate bănățeană și specific timișoreană care a fost și este multi-etic-profesional, multi-multi aș putea spune. Noi am crescut vorbind patru – cinci limbi. Am învățat să ne jucăm împreună, să învățăm împreună, și să creăm. Asta pe mine, ca deschidere, m-a ajutat foarte mult când am ieșit afară. După cum știți cu toții și Pheonix a plecat din țară că nu se mai putea. La vremea aceea, comuniștii ne-au interzis și să cântăm.
Unificarea familiei
Și eu am plecat pentru unificarea familiei. Pentru că erau mama și sora mea, care e invalidă, plecate deja în Germania. Și mi-am luat familia și m-am dus. Din Germania, dupa patru – cinci ani cât am stat acolo, a venit un proiect care era un joint-venture cu o firmă din Singapore, să construim muzeul maritim.
O firmă de arhitectură din Frankfurt. Eu lucram la o firmă de advertising (n.r. – publicitate) în Germania. Și am ajuns în Singapore unde noi trebuia să terminăm acel muzeu într-un an, practic 6 luni plus prelungiri. Chestiunea aceea s-a prelungit la 2 ani, 2 ani și jumătate și, după aceea, proiectul și muzeul au trecut la guvern în Singapore. Și eu am rămas în Singapore care, și aici e cum zicem noi că nimic nu e întâmplător, am nimerit într-un oraș-stat care era exact pe același model. Acolo au trăit și musulmani, și creștini, și confucianiști, și budiști, și adepți ai hinduismului, și absolut totul exista într-o conviețuire extraordinară. M-am simțit în largul meu. Nu m-am simțit nicio secundă străin.
Oameni care apreciază oamenii de calitate
Ei sunt oameni care apreciază orice om de calitate. Și am lucrat cu ei în reconstrucția orașului care, pentru perioada de atunci, anii `90 era încă precum prin anii `80 în Europa. Atunci începea tot centrul să se reconstruiască. Deci, am fost în largul meu cu creativitatea, cu ingineria pe care o făcusem la Reșița, cu muzica, cu teatrul, cu arta. Am fost imediat în locul meu. Am trăit din artă. Divorțându-mă de scumpa mea soție, cât eram acolo, am zis: acum dacă tot sunt aici, stau aici și îmi văd de treabă. Și așa am și făcut. Și atunci au început să vină invitațiile.
Cum eram designer și cum făceam design de interior și știindu-mă, bineînțeles lumea din jur, am luat-o din aproape în aproape. Și de acolo în Indonezia, și mai apoi în Malaezia, Nepal, Laos, Cambogia, sudul Chinei, peste tot. Apoi în Noua Zeelandă, Filipine, până jos în Tasmania și Australia.
Bineînțeles, 5 din cele 5 state, că ăla e un continent și dacă vii din nordul Australiei și mergi în vestul Australiei care sunt bine definite. Treci granița ca și când ai trece o graniță, fără să ai voie să duci nimic cu tine. Îți luau și biscuitul din mână că n-aveai voie să îl duci 100 de metri peste graniță, ca să nu infectezi. Sau să duci semințe sau esențe de lemn, să nu infectezi zona cealaltă. Iar cultural îți dai seama, era ceva impresionant: adică bogăția pe care o ai în 10 dialecte și 10 religii, care fiecare are programul ei etnic și filozofic.
”Nu arăta cu degetul pe nimeni. Nu pentru că acuzi pe cineva, ci pentru că atunci când acuzi pe cineva ai 3 degete împotriva ta”
Să iei contact cu toată această multitudine de culturi și filozofii este o bogăție pe care un om ca mine, care am trăit în așa ceva, știe să le consume, să le digere, să tragă învățăminte. Adică eu nu am auzit aici să se spună să nu urăști pe nimeni. Pentru că știi ce e aia, e ca și cum tu ai lua otravă și aștepți să moară celălalt. Pentru că asta e ura, te otrăvești pe tine, pe celălalt nu-l otrăvești. Deci sunt niște situații fantastice. Chestiuni care rezultă din cultura locului. Filozofii esențiale. „Nu arăta cu degetul. De ce? Nu pentru că acuzi pe cineva, ci pentru că atunci când acuzi pe cineva ai 3 degete împotriva ta, întotdeauna”. E o filozofie pe care numai civilizațiile, care mii de ani au parcurs lucrurile normale și au tras esențialul din ele, o au.
Așa cum avem și noi vorbele românești, nu? Una care s-ar potrivi acum ar fi ca „niciodată balega și mămăliga nu cad pe muchie”. De aceea noi nu luptăm bătălii, noi ne supunem ca oile în turmă. Că noi dăm lână, lapte, ouă, mama vă aduce vouă…
„Proști sunt mulți, dar raiul e al lor”
Voicu Dumitraș: După atâtea călătorii aș dori să revenim la prima întrebare în care am vorbit despre natură, despre satul natal, despre, practic, rădăcini. După atâtea călătorii v-ați întors la rădăcini, aici în Timișoara, în Banat. De ce? Ce v-a atras în afară de faptul că e acasă?
Valeriu Sepi: Ca prim impuls aș spune „de prost”. Știi cum se spune: „proști sunt mulți, dar raiul e al lor”. Chestiunea esențială e alta, că așa, în prostia mea, am crezut că e democrație, după tot periplul acesta unde eu am văzut și democrație și dictaturi care funcționează mai bine decât democrația.
Te duci în Singapore. Nu o să vezi „polițai” pe stradă, nu te ia nimeni, nu îți spune nimeni nu fă aia, nu fă cealaltă. Dar fă-o greșit și ajungi la pârnaie. Vinde droguri, și te agață de grindă. Iar dacă ai făcut prostii care trebuie demonstrate altora, cum era pe vremea lui Țepeș, ăștia te condamnă. Dar îți trag și 10 bețe de bambus pe spate. Care ar părea violent sau nelalocul lui pentru secolul în care trăim. Ei, ăla nu mai face altă dată fapta, și nu poate să își ia urmele alea de pe spate ca să le ascundă. Nu e ca la noi unde se fură miliarde și hoțul primește 10 ani de închisoare și apoi pleacă cu miliardele. Și după candidează ca politician.
„Noi nu dăm exemple cum trebuie”
Deci unde ajungem? Noi nu dăm exemple cum trebuie. Noi ne ascundem după un sistem legal care nu există. În Singapore sau alte state care sunt mult mai jos ca nivel cultural sau ca social, să îi spunem, există o șira spinării a nației în care legile vechi se respectă.
Nouă nu ne mai crapă obrazul pentru minciună sau pentru înșelătorie sau pentru viol. Ni se pare că suntem șmecheri. Ei bine, șmecheria nu merge. Merge până undeva unde te îneci tu. Nu arăta cu degetul că ai trei împotriva ta!
Deci, ca să ne întoarcem la întrebare, la rădăcina de la țară, spun că bunul simț și respectul față de oameni, respectul față de cultură vin de acolo. Iar chestiunea că am trăit peste tot și mă întorc la rădăcină, asta închipuieșteți-o ca pe un stejar mare. Eu am plecat din rădăcina aia. M-am împrăștiat peste tot. Am cules. A fructificat. Și bineînțeles că m-am întors la rădăcină, căci am crezut că stejarul e liber și democratic. Și am ajuns undeva unde, din calitatea aia extraordinară pe care ți-am explicat-o la început, am văzut că nu e așa. Și acum să sperăm că lucrurile se schimbă în bine, avem primari noi, avem partid politic nou, care e vechi. Sperăm; iar speranța moare ultima. Sperăm că o să putem participa la constituirea unei democrații adevărate. Asta am învățat-o eu de mic. Am sperat și sper și acum.
Pictura și arta lui Valeriu Sepi
Voicu Dumitraș: Cred că Nina Simone a spus că datoria unui artist e să reflecte vremurile. Cum s-a schimbat pe parcurs arta lui Valeriu Sepi?
Valeriu Sepi: S-a schimbat mult pentru că, din nou, numai proștii cred că nu se schimbă. Asta-i și calitatea lor. Dar ca să treci prin toată lumea, și prin atâtea filozofii, prin atâtea moduri și civilizații și exprimări, și să nu înveți nimic, să nu fii influențat, înseamnă că ești o oglindă. Și când nu mai ai oglinda, nu se mai vede nimic. Sigur că m-am maturizat în sensul experienței pe care am acumulat-o. Am mai dat si chix (n.r. – nereușită, eșec). Unele tablouri le-am rupt. Peste altele am pictat altceva peste. Pe unele le-am refăcut. La unele am renunțat ca idee. Dar, bineînțeles că sunt mult mai bogat. Înțeleg mult mai bine lucrurile. Și sistemul de exprimare este diferit față de anii aceia.
Bazele dezvoltării – despre mentori și prieteni
Și pentru tot mulțumesc școlii pe care am avut-o aici. Și care mi-a dat bazele să mă dezvolt. Mentori ca bătrânul Falocshy la Reșița, sau ca Leon Vreme ori Peter Jecza, care mi-au fost și dascăli, iar după aceea ne-am împrietenit ca artiști compleți. Și ne-am influențat unul pe altul în sensul bun al cuvântului. Nu ne-am copiat. Ne-am influențat în sensul de a înțelege mai bine de ce acela pictează așa.
Și eu m-am înțeles; pentru că cel mai important lucru pentru un artist este să ajungă să își recunoască structura. Pentru că noi toți ne naștem cu un anumit fagure. Un fagure e ca un filtru. Unii filtrează mai bine ce se întâmplă în societate sau ce învață. Alții mai puțin sau diferit. Și asta ne diferențiază. Felul cum ne înțelegem pe noi ca să putem reda esența artei pe care o facem. Ca să ne înțeleagă ceilalți. Asta e toată chestia. Eu dacă nu am fagure, degeaba am model în față.
Dacă eu nu îl înțeleg, dacă eu nu îl interpretez, nu sunt în stare să desenez sau să concep ceva pe care, apoi, toți ceilalți să îl vadă și să îl interpreteze. Să le dai oamenilor libertatea să vadă ce vor ei în arta ta. Dar pentru asta tu trebuie să le dai formula de bază, care e numai a ta. Și cu asta ne diferențiem între noi. Iar în jurul lumii să umbli și să fii cu mintea și cu mâna să atingi lucrurile acelea, este o bogăție de neprețuit.
„Tot ce n-am planificat a ieșit foarte bine”
Sunt mult mai bun român acum, când m-am întors acasă, decât cel care a plecat și nu știa nici măcar unde se duce. Tot ce am planificat de tânăr n-a ieșit. Poate nici la jumătate. Tot ce n-am planificat a ieșit foarte bine. Absolut foarte bine. A fost surpriză, a fost emoție, a fost noutatea, a fost tangența aia cu noua cultură. Și ti-ai asigurat de acolo cât îți pui tu puțin zahăr în cafea. Dar e cafeaua ta.
„Epoca fast-forward”
Voicu Dumitraș: Până acum am amintit consistent un anumit cuvânt, arta. Acum suntem într-o epoca fast-forward, trăim pe repede înainte, și pentru generația tânără, pentru urmăritorii noștri, ce face arta, artă? Ce ar trebui să stea mereu la baza artei? Mai ales în aceste vremuri în care, poate, imaginea contează mai mult decât produsul. În care mulți spun că arta și-a pierdut emoția.
Valeriu Sepi: Ce țin minte, nu cred că citatul lui Jecza, dar el mi l-a spus (n.r. sculptorul Peter Jecza). Dar vine dintr-o filozofie adâncă. Că ai vorbit de grabă. Este pentru că peste tot lucrurile s-au accelerat. Jecza zicea: grăbește-te încet că ajungi departe. Deci chestiunea asta e cu puțină reflexivitate. Adică stai, măi și gândește-te de două ori înainte de a te repezi. Pe lângă asta, arta, din cauza multelor forme de digitalizare, de televizare, a ajuns să fie la îndemâna oricui, iar neavând școala care trebuie și criteriul filozofic de calitate, lumea umblă după efecte și se crede artist: „Nu am eu nevoie de școală, că apăs un click pe Google și îmi spune în ce an s-a născut Ștefan cel Mare”.
Dar Google nu îmi spune după cine vine și cine a venit după el. Nu îmi spune ce a învățat el de la Petru Rareș și unde a ajuns până la Unirea Principatelor. Ele, toate, au un context. Iar noi, în epoca asta a digitalizării, fast-forward, fast food, fast „de toate”, trecem ca prin tunel. Noi mergem prin țara noastră prin 20 de tunele fără să vedem peisajul. Adică noi nu mai avem timp, ne-am pierdut și bunul simț, ne-am pierdut și respectul de familie, pentru că cei care fug nu mai au nevoie de ei. Noi vrem repede să facem bani, să cumpărăm, să le arătăm mașini, să le arătăm ce vestimentație avem.
E important să știm cine suntem
O chestiune, cea mai importantă, e să știm cine suntem. Să vedem ce facem cu ceea ce suntem. La ce participăm, ce creem împreună cu alții ca să avem o societate curată? Căci, dacă eu nu te respect pe tine, și tu nu îl respecți pe celălalt, vom fi niște derbedei cum scrie la carte. Și tu o să îmi arăți ce Porsche ai, și eu o să îți zic, măi, mie nu imi trebuie, eu mă duc cu căruța, că așa a fost bine. Eu mai mult am învățat de la țăranul acela cu căruța decât înveți tu să conduci un Porsche. În lumea asta, milioane de persoane au Porsche. Numai ca eu le arăt acelora de la țară că eu am. Există o impulsivitate, un egoism irațional în toată chestiunea asta și care nu folosește la nimic.
Trebuie să ne mândrim cu ce am făcut
Dacă noi am face programe în școli și am recunoaște ce au făcut alții, ne-am mândri cu ce am făcut și cu ce au făcut cei dinainte. I-am aprecia pe cei de afară. (…) Eu sper că societatea asta cu noile frământări și conduceri o să ajungă la adevărul lucrurilor. Pentru că așa e funcțional. Adevărul și iubirea funcționează dacă sunt adevărate. Dacă nu, e o șmechereală, asta e. Să sperăm că mergem spre bine, nu spre înainte, că aia cu înainte și înapoi e la CFR.
Dicționar
Chiabur: țăran înstărit;
Protipendadă: boierime care se bucura de privilegii speciale;
Joint venture: asociere care presupune un contract ferm între două sau mai multe persoane fizice sau juricice (din engleză);
Acest interviu este publicat în cadrul campaniei “Micii jurnaliști, în dialog cu marii oameni de cultură din Timiș, pe www.ştiripentrucopii.com” – acțiune cofinanțată de Consiliul Județean Timiș.