Când arta devine parte din viața unui om – Interviu cu președintele Fundației Triade, Sorina Jecza
Când arta devine parte din viața unui om – Interviu cu președintele Fundației Triade, Sorina Jecza. David Vuia are 11 ani și este elev în clasa a V-a la Liceul Jean Louis Calderon. Micuțul este pasionat de artă. Acesta trăiește într-o casă plină de artă, în sânul unei familii care îl învață să aprecieze asta. Acesta este micul jurnalist din partea ȘTIRI PENTRU COPII din această săptămână. David a purtat un dialog minunat cu Sorina Jecza, președintele Fundației Triade. Aflați în ceea ce urmează cum a decurs interviul.
David Vuia: Sorina, cum v-ați prezenta dumneavoastră în câteva cuvinte?
Sorina Jecza: Îmi pui cea mai grea întrebare cu putință pentru că eu mă prezint ca manager de artă. Dar ce face managerul de artă? Aici este un artist. Aici este publicul. Eu nu sunt nici artist nici public. Eu încerc să fac legătura între oamenii care se ocupă de artă și oamenii care consuma artă. Sunt un fel de punte să zicem așa. Așa că dacă ar trebui să mă prezint în câteva cuvinte ar fi foarte greu să mă prezint în câteva cuvinte pentru că nu sunt de niciunele și sunt de toate împreună. Managerul de artă cam asta face. Deci încearcă să lege oamenii între ei. Să îi adune în același cerc. Este ca la baba-oarba, acela care stă în mijloc și îi învârte pe toți.
Elevi versus artă
David Vuia: Este mai ușor cu operele de artă decât cum era cu elevii când erați profesoară de română?
Sorina Jecza: Acum da. Tu desconspiri o istorie de a mea care este foarte personală și care este de așa de multă vreme. Cu copiii de atunci era foarte interesant pentru că erau copii foarte tineri, foarte mici. Erau cam de vârsta ta. Deci tu ești clasa a V-a. Eu am avut copii de la clasa a V-a până la clasa a VIII-a. Dar ca să îți spun ce greu era cu copiii, nu o să îți spun ce greu era cu cei de vârsta ta. Ci o să îți spun ce greu era cu cei mai mici.
Am fost odată într-o clasă, înlocuind o învățătoare, și senzația era că toți copiii aceia mișună în jurul meu. Erau ca niște viermișori care nu aveau stare și pe care eu nu reușeam să îi stăpânesc. Și m-am trezit cu doi dintre ei că au reușit să plece din sală să se joace, fără ca eu să bag de seamă. Copiii au această vivacitate, această viață, ca și pisica ta aia mică care aleargă în toate părțile. Și atunci era foarte greu cu copiii.
Lucrările au o altfel de mișcare
Nu aș putea spune că este mai ușor cu operele de artă. Dar este în alt fel greu cu operele de artă. Ele stau aici și ți se pare că stau cuminți. Dar dacă le iei de aici și vrei să faci o expoziție cu ele, ele încep să își facă simțită prezența și să vezi că de fapt lucrarea asta este altfel aici și altfel dacă o pun pe un soclu înalt, și altfel dacă o pun în întuneric. Deci lucrările au altfel de mișcare. Dar care este uneori mai complicată decât a viermișorilor mici de la școală.
Așa că uneori îmi este dor de cei mici, pentru că cu cei mici poți să vorbești într-o limbă în care să te înțeleagă. Dar lucrările sunt mai autoritare. Ele vin și îți spun: „eu trebuie să fiu așa”. Și atunci trebuie să înveți să îi găsești care e locul potrivit pentru lucrarea respectivă. Care este relația. Să știi lângă ce trebuie să stea ca să poată să comunice, să poată să exprime așa de mult. Deci este o poveste care este fascinantă.
O casă precum un muzeu
David Vuia: V-ați transformat casa în muzeu. De ce?
Sorina Jecza: Acum nu am transformat-o eu. Ea s-a făcut singură. Eu am venit într-o casă de oameni. Și am făcut o casă. Doar că viața noastră a fost plină de artă. Să-ți povestesc ceva. Când făceam construcția casei, părea mare și părea imposibil de umplut. Și veneau muncitori pe aici, care aveau experiența caselor, și s-au uitat ce spațiu mult este de jur împrejur și mi-au zis : „doamnă, dar aici vă trebuie multă mobilă”. Dar eu știam că trebuie să aducem lucrările astea, care sunt multe și am spus :„nu, că familia mea este foarte mare”. Și familia mea la vremea acea avea câteva sute de lucrări. Și erau toate familia noastră. Deci noi am populat casa cu multe lucrări.
Când lucrările au fost puse aici, mi-am dat seama că de fapt, casa asta nu știu dacă este a noastră sau este a lucrărilor. Deci casa s-a făcut muzeu și noi am fost cumva acceptați aici. Este o relație care crește în fiecare zi și care se schimbă în fiecare zi. Deci casa noastră e muzeu pentru alții, pentru noi este casa noastră, iar lucrările sunt familia noastră. Asta este viața noastră, toată. Deci nu am transformat ceva. Nu ne-am pus în cap că acum construim un muzeu și că acolo vor sta cuminți lucrările pe soclu departe și noi nu știm nimic de ele.
Arta contemporană pe înțelesul tuturor
David Vuia: Am o curiozitate. Ne puteți spune ce înseamnă artă contemporană pe înțelesul copiilor?
Sorina Jecza: Arta contemporană este pe înțelesul tuturor, grea, sau foarte ușoară. Știi ce înseamnă? Arta contemporană vrea să te tragă de mânecă. Când te duci în muzeu, că vorbeam de muzeele alea în care lucrurile stau departe de tine, tu te duci și stai cu mâna la gură. Și nu îndrăznești să vorbești cu ele. Arta contemporană este acea artă în care totul încearcă să te provoace pe tine să fii lângă ea. Arta contemporană strigă. Vorbește. Te provoacă. Te ciupește. Te face să ai o reacție. Asta este arta contemporană. Este o artă care nu își mai dorește să fie frumoasă, să stea în vitrină. Își dorește să te facă pe tine să gândești.
Țin minte anul trecut am văzut la Bienala Art Encounters erau puse pe socluri niște vase foarte frumoase care aveai impresia că sunt ca niște bibelouri. După care citeai acolo pe etichetă, care îți spunea că în acele vase sunt celule care provoacă bolile cele mai groaznice ale secolului. Și atunci tu nu mai stai să te uiți la ele, să le admiri. Ci te gândești la bolille acelea și la felul în care oamenii răspund la bolile acelea.
Arta contemporană nu dorește să fie frumoasă
Și asta este arta contemporană. Arta contemporană încearcă nu neapărat să stea departe și să îți dea o imagine de frumusețe. Ci încearcă să te cheme în viața de fiecare zi, să gândești, să ai atitudine. Dacă ceva îți place să spui că îți place. Dacă ceva nu îți place să spui că nu îți place. Și să fii un om responsabil.
Adică ceea ce faci tu acum, te pregătește să fii un om contemporan. Adică să te gândești. Să poți să vorbești cu mine, care pot să îți fiu bunică. Dar noi suntem egali acum. Și asta este o formă prin care tu te faci om al acestui timp. Arta contemporană la fel încearcă să facă. Să mă pună pe mine, pe tine, pe fiecare în același plan și să ne provoace la fe. Să fim cu toții în aceeași familie mare a umanității asteia care are probleme și răspunde la probleme.
„Virusiada copiilor”
David Vuia: Eu cred că și oamenii și lumea ar trebui să fie ca și arta contemporană.
Sorina Jecza: Și eu cred asta. Lumea și oamenii ar trebui să trăiască împreună. Gândește-te acum Covid. Tipăresc acum o carte, de care sunt foarte mândră, care se numește Covideie. Niște copii tineri, sunt ceva mai mari decât tine, că au undeva la 20 de ani, dar tot copii se cheamă. Și-au imaginat că această nebunie care este Covid, se aseamănă cu balaurii din copilăria lor. Și au gândit toată această relație a noastră cu boala ca relația care o au cu balaurii. Și au făcut o poveste despre balauri și se cheamă „Virusiada copiilor”. E o atitudine. Scriitori sunt. Unii au făcut desene, omuleți, animale fioroase, care sunt toate virușii Covid-ului. O altă fată a făcut povestea, iar o alta a pus împreună povestea cu imaginile și au făcut o carte. Asta e o formă de contemporaneitate, o formă de manifestare conpemporană și o formă de artă.
Arta e un hobby
David Vuia: Mai aveți timp de hobby-uri?
Sorina Jecza: Hobby-urille sunt dincolo de ceea ce faci în mod curent. Iar hobby-ul meu este ceea ce fac în mod curent. Deci sigur că am timp. Tot timpul îl dedic hobby-ului meu, care asta este. Eu trăiesc prin hobby. Nu aș putea să îmi imaginez că fac o diferență între meseria mea și restul. Cred că asta este soluția ideală pentru cineva care să trăiască asta. Îți imaginezi că un fotograf sau un om care filmează, după ce a terminat de făcut filmul închide ochii și nu mai vede nimic în jurul lui? Nu cred. Așa și eu. Nu pot să trăiesc în afara artei altceva. Nu. Tot ce îmi place e aici. Da, deci trăiesc. Am timp pentru hobby constant, non-stop.
David Vuia: Mi se pare că suneți un exemplu pentru mine, ca atunci când voi crește job-ul meu să fie și hobby-ul meu.
Sorina Jecza: Mi se pare că este situația prin care te poți simți alesul bunului Dumnezeu, când lucrul acesta pe care îl faci, îl faci cu bucurie, cu pasiune, cu tot ce ai tu în suflet și în capul tău. Îți doresc să fie așa. Și sunt convinsă că va fi așa.
David Vuia: Sculptorul Peter Jecza a murit în anul în care m-am născut eu și mi-aș fi dorit foarte mult să îl cunosc și eu. Am auzit că a fost un om minunat și văd toate lucrările făcute de el.
Sorina Jecza: Ce mi-ai spus tu e un lucru extraordinar de frumos. Mai am încă un nepoțel, nu am știut că tu ești născut în anul în care Peter a murit. Deci tu ai 11 ani acum?
David Vuia: Da.
Cei care pleacă lasă semne în locul lor…
Sorina Jecza: În anul 2009, când Peter a murit, la înmormântarea lui a venit cea mai apropiată nepoată a mea, fata surorii mele Hanna. După înmormântare s-a dus acasă și a dat telefon mamei ei că ea este însărcinată și că ea va naște un copil. Și atunci am trăit cu gândul că atunci când cineva drag se duce, el nu se duce de tot și că îți dă un dar așa ca Hansel și Gretel care se întorc acasă pe niște urme așa. Și cel care pleacă îți lasă niște urme așa, niște semne în loc. Ca să îți găsești drumul spre casă. Așa că surpriza și emoția mea acum, care este mai mare decât îți poți tu imagina este că tu ești așa ca și firimiturile alea care mă duc pe mine spre Peter. Îți mulțumesc. Așa un cadou, nu mi-am putut imagina.
O scurtă lecție despre viață
David Vuia: Ce mesaj le transmiteți cititorilor ȘTIRI PENTRU COPII?
Sorina Jecza: Ce le doresc eu copiilor? Păi le-ai dorit tu mai înainte copiilor de vârsta ta. Să trăiască, să lucreze cu bucurie ceea ce le place. Indiferent ceea ce este acel plăcut. Oamenii au dreptul, că nu e lungă viața asta. Acum ție ți se pare că de la tine până la mine e o cale foarte lungă. Dar eu dacă mă uit invers, mie mi se pare că a fost foarte scurtă. Totul s-a petrecut foarte repede. E așa de scurt timpul acesta care ni se dă, că ar fi păcat să nu trăim cu toată bucuria de care suntem noi capabili.
Așa că să nu faci niciodată nimic din ce nu îți place cu adevărat. Și asta sună foarte rău pentru un copil de clasa a V-a care trebuie să învețe și matematică și geografie. Și poate că una nu îi place. Dar dincolo de tot ceea ce sigur te formează, există ceva care sigur te detașează și îți dă mai multă plăcere, mai multă bucurie, mai multă încredere că merită să faci lucrul acela. Asta le doresc copiilor. Să își aleagă, să își găsească ceva care să îi facă bucuroși.
Acest interviu este publicat în cadrul campaniei “Micii jurnaliști, în dialog cu marii oameni de cultură din Timiș, pe www.ştiripentrucopii.com” – acțiune cofinanțată de Consiliul Județean Timiș.
Campania a debutat în luna iulie și va continua până la sfârșitul anului. Colaboratorii noștri, jurnaliștii juniori, sunt tineri și copii în vârstă de până la 18 ani din județul Timiș. Vă invităm să vă alăturați campaniei.
Copiii și tinerii interesați să colaboreze cu ȘTIRI PENTRU COPII sunt invitați să ne scrie la stiri@stiripentrucopii.com. Ei vor fi inițiați în tainele jurnalismului și vor intra în contact cu oameni fascinanți și o lume minunată, cea a culturii!
[foogallery id=”22496″]