Despre cărți și bufnițe – Interviu exclusiv cu Oana Doboși și Raluca Selejan, PARTEA I
Despre cărți și bufnițe – Interviu exclusiv cu Oana Doboși și Raluca Selejan. Marko Miloicov are nouă ani, este elev în clasa a III-a la Liceul Nikolaus Lenau din Timișoara și a vrut să afle care e treaba cu cele două bufnițe. Oana și Raluca au împreună o minunată librărie în centrul Timișoarei care se numește „La Două Bufnițe”. Dacă sunteți curioși de ce se numește așa, urmăriți interviul micului nostru jurnalist Marko pe YouTube(partea 1).
Marko Miloicov: Voi două chiar sunteți bufnițe?
Oana Doboși: Daa, nu se vede? Uită-te pe rând, ba la una, ba la alta. Și acuma, când facem ochii mari? Suntem bufnițe, dar noaptea se vede mai bine că suntem bufnițe. Ști de ce? Pentru că noi citim noaptea. Ziua lucrăm aici la librărie și noaptea citim. De aia suntem bufnițe.
Raluca Selejan: Chiar dacă peste zi nu se vede atât de bine că suntem bufnițe, noaptea, noi noaptea funcționăm cel mai bine. Peste zi arătăm aproape normal, nu?
Oana Doboși: Peste zi suntem librărese și peste noapte bufnițe.
De ce bufnițe?
Marko Miloicov: Librăria voastră se numește „La Două Bufniţe”. De ce două știm. Dar de ce bufnițe?
Raluca Selejan: Păi uite, povestea începe exact cum a început Oana să zică că noaptea suntem bufnițe. Noaptea stăteam să citim foarte, foarte mult, foarte, foarte multe nopți și prietenii noștri ne vedeau online pe Facebook, de exemplu. Vedeau că suntem acolo cu bulinuță verde, că nu dormim și ne tot întrebau pe rând: „Dar ce faci noaptea?”, „Tu ce faci noaptea?”, „Stați amândouă noaptea ca bufnițele și citiți”. Și pentru că așa cum a zis Oana noaptea suntem bufnițe, nu se putea librăria numi altfel decât „La Două Bufnițe”. Pentru că noi două suntem prietene de când aveam 10 ani. La amândouă ne place foarte mult să citim și nu ți se pare și ție că de multe ori bufnița e asociată cu cartea? Adică când te gândești la bufniță, te gândești imediat la cărți? Ți se pare și ție asta sau nu?
Marko Miloicov: Ba mi se pare și mie.
Raluca Selejan: Uite vezi? Se potrivește și cu lumea asta a cărților, se potrivește și cu prietenia noastră pentru că e vorba despre noi două, se potrivește și cu faptul că noaptea noi suntem bufnițe.
Oana Doboși: Iar numele, „La Două Bufnițe”, e pentru că aici noi suntem într-o clădire foarte veche, în centrul Timișoarei. Iar acum mai bine de 100 de ani aici erau tot felul de hanuri și localuri care se numeau „La Trei Coroane”, „La Leul de Aur”. Și am zis să păstrăm această denumire veche ca să punem amprenta spiritului Timișoarei vechi.
Piața Unirii
Raluca Selejan: Nu aici unde suntem noi acum, în librărie. În Piața Unirii, când te plimbi și te uiți la clădiri, și dacă vrei îți arătăm și noi de câte ne mai aducem aminte, exact așa se numeau. Sau uite aici foarte aproape de noi este o clădire, o să vezi când ieșim afară din librărie, îți putem arăta turnulețul ei, se numea „La Trompetistul”. Așa se numeau toate localurile și toate hanurile.
Ști ce e un han? Uite, vezi, hanurile erau niște hoteluri în care se lua masa. Așa se numeau pe atunci. Mergeai la han să mănânci, mergeai la han să înnoptezi în drumul tău spre destinație. Și atunci de aia se spune hanuri, că așa se zicea pe atunci. Nu erau hotel, restaurant, erau hanuri. Așa se numeau ele. Și atunci „La Două Bufnițe”, denumirea asta, păstrează din denumirile alea vechi: „La Trompetistul”, „La Leul de Aur”, „La Trei Coroane”. Putem să îți arătăm. Una-două ieșim din librărie și îți arătăm cel puțin trei. Data viitoare când te plimbi prin Piața Unirii sau când ieși de la școală cu colegii tăi, să îi înveți și pe ei. Ce zici?
Marko Miloicov: Bine.
„Un fel de surori”
Marko Miloicov: Ce grad de rudenie au cele două bufnițe?
Raluca Selejan: Un fel de … suntem un fel de surori.
Oana Doboși: Deși nu suntem chiar surori. Noi suntem foarte bune prietene, dar în timp am devenit un fel de surori.
Raluca Selejan: Cum eu am o surioară mai mică decât mine cu opt ani, am spus că Oana e un fel de a doua surioară a mea.
Oana Doboși: Și știi ce? Știi cum o cheamă pe sora ei? O cheamă Oana Maria. Exact ca pe mine. Ne cheamă la fel.
Raluca Selejan: Numele de familie diferă.
Oana Doboși: Deci ăsta e un semn. Sigur e un semn. Oare ce semn o fi ăsta?
Marko Miloicov: Al prieteniei?
Oana Doboși: Da, un semn al prieteniei, da.
Raluca Selejan: Vezi cum se leagă gradul de rudenie între noi?
Oana Doboș: E o rudenie imaginară care de multe ori poate să fie mai puternică decât cea reală.
Ce voiau să se facă bufnițele când erau mici
Marko Miloicov: Ce voiați să vă faceți când creșteți mari?
Oana Doboși: Aa, nu știu, cred că așa când eram de vârsta ta, clasic. Nu îmi aduc aminte foarte tare. Dar după, eu am început să vreau să mă fac profesoară. În liceu în fiecare an îmi schimbam facultatea la care mă gândeam să mă duc. Am început cu Litere, după am zis nu, mă gândeam să dau la jurnalistică. După am zis nu, dau la psihologie. Am vrut prin clasa a X-a să dau la psihologie. M-am răzgândit. În a XI-a am zis că dau la Politehnică, o cu totul altă mâncare de pește. Și în a XII-a, la sfârșit, am zis că eu totuși dau la Litere. Și cred că profesoară mă gândeam să mă fac, deși nu eram foarte convinsă. Drept pentru care nu m-am făcut profesoară, după cum vezi.
Arheolog, profesoară sau învățătoare
Raluca Selejan: Eu de mică, de foarte mică, eram mai mică decât tine, mă gândeam să mă fac învățătoare. Asta mi-am dorit eu dintotdeauna. Învățătoare sau profesoară. După, prin clasa a VII-a am descoperit eu așa istoria și am fost pasionată de Egipt. Și am fost atât de pasionată de Egipt încât în clasa a IX-a deja știam să scriu în hieratică și știam să citesc hieroglifele. Oana râde pentru că îmi dădeam dictări și autodictări din hieroglife. După mă verificam cu manualul. Dar tot prin clasa a IX-a când bineînțeles excelam la hieroglife și la egiptologie, mi-am dat seama că n-aș rezista în soare, pe căldură, scormonind în pământ.
Să creăm împreună povești
Raluca Selejan: N-aș fi rezistat fiindcă știi ce au făcut ai mei? Cum m-au lecuit de această meserie? Au zis „ia du-te la bunica-ta și lucrează cu ea în grădină și dacă reziști o vară în grădină la bunica, o să reziști și pe situri arheologice. Și după două zile de dat la sapă am zis „îmi pare rău, mă întorc la visul meu de a mă face profesoară”. Deci asta mi-am dorit cel mai și cel mai mult. Până în anul I de facultate mi-am dorit să mă fac profesoară. Să lucrez cu copiii, să citim cărți, să spunem povești, să creăm împreună povești. Așa cum a zis și Oana că de multe ori legăturile și poveștile imaginare sunt mai puternice decât cele reale. Și cred că ști de ce. Pentru că tu citești, așa-i?
Marko Miloicov: Da.
Raluca Selejan: Și nu ți se pare de multe ori când citești o carte că ești atât de prins în cartea aia și în lumea de acolo încât nu mai e viața reală atât de interesantă? Vezi? Uite de asta mi-ar fi plăcut să lucrez cu copiii. Să învățăm lucruri împreună, prin tot felul de chestii distractive și imaginare și magice. Cred că cărțile și literatura-s magice. Și cred că învățământul și învățarea-s magice. Poți să înveți și matematică magică. Poți să înveți matematică distractivă. Poți să înveți și chimie. Când o să faci chimie. Și aia poate să fie magică. Și biologia poate să fie magică. Dacă gândești magic și ești prins în lumi imaginare, nu?
Cartea preferată a bufnițelor
Marko Miloicov: Care era cartea voastră preferată când erați copii?
Oana Doboși: Oo, aici … erau multe. Dar acum o să îți zic de una care îmi place și acum. De Micul Prinț. Tu ai citit Micul Prinț?
Marko Miloicov: Nu.
Oana Doboși: Ee, o să citești. O să îți placă. Uite, Micul Prinț am tot citit-o și recitit-o. Bine, cred că prima dată mi-a citit-o mama și după aia singură, și după am citit-o în franceză. Și acum numai în ultimele luni de câte ori am citit-o copiilor, la duminica poveștilor sau când citeam zilnic în perioada stării de urgență. Deci Micul Prinț, clar.
Cartea care a făcut-o pe Raluca bufniță
Raluca Selejan: Eu sunt cu două povești. Nu pot să aleg una. Prima poveste, povestea pe care o spunea străbunicul meu și după mi-o spunea bunicul meu, după mama, până să învăț să citesc ca să pot să o citesc singură. Era basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte pe care încă îl citesc în fiecare an. Și a doua carte pe care o consider eu cartea copilăriei, pentru că prima nu se pune. Adică se pune și prima pentru că prima a fost orală, mi s-a spus de multe ori înainte să o citesc. Cartea pe care am citit-o foarte mult și care m-a făcut pe mine mare, mare cititoare de cărți, și care m-a ajutat să ajung bufniță, a fost Prințul Fericit a lui Oscar Wilde.
Oana Doboși: Vezi? Numai povești cu prinți.
Raluca Selejan: Ai citit vreuna dintre ele? Știi de vreuna dintre ele?
Marko Miloicov: Am de citit acum în vacanță Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.
Raluca Selejan: Serios? Na, după ce o citești foarte sincer, că e foarte important să fim sinceri, vi să îmi spui dacă ți-a plăcut?
Marko Miloicov: Da.
Raluca Selejan: Bine, mulțumesc. Mulțumesc frumos.
Librărie vs editură
Marko Miloicov: Cum v-a venit ideea să deschideți o librărie? A fost greu?
Oana Doboși: Păi noi am fost colege în gimnaziu, după aia la liceu nu am mai fost colege, după la facultate iar am fost colege la Litere și la master iar ne-am separat și ne-am reîntâlnit. Noi am și lucrat împreună o perioadă și noi tot timpul ne doream să lucrăm în domeniul cărții, să avem o afacere a noastră legată de cărți, asta era clar. Și ne-a venit ideea să facem o librărie.
Ea de fapt voia librărie, eu editură. Și nu putem să le facem amândouă deodată și așa s-au potrivit astrele ca să scurtăm, că am făcut o librărie. Și a fost greu un pic la început, mai ales că noi eram foarte nerăbdătoare. Noi am vrut să deschidem librăria cât mai repede și cu ocazia asta a trebuit să învățăm să avem răbdare. Pentru că a durat aproape un an să deschidem librăria, nu a fost așa de simplu cum credeam noi.
De la trei luni la un an
Raluca Selejan: Noi inițial credeam că putem să deschidem librăria în trei luni. Noi făceam tot în trei luni.
Oana Doboși: A durat aproape un an în care am învățat foarte multe și de atunci tot avem răbdare. Bine, noi știam că cu cărțile trebuie să ai răbdare totdeauna, dar nu știam că cu deschiderea librăriei e așa.
Raluca Selejan: Și pe de altă parte, oricât ar fi fost de greu, atunci când faci ceva ce-ți place și când o faci cu prietena ta cea mai bună și cu bufnița ta, și cu prietena ta genială, așa cum zicem noi în ultimul timp, lucrurile trec puțin altfel. Când ai lângă tine un prieten care să te ajute și cu care să te consulți și care să te înveselească atunci când te enervezi sau când ești trist, lucrurile trec altfel. Toate trec diferit.
Oana Doboși: Adică ideea e că întotdeauna când faci singur lucrurile nu îți ies așa de bine decât când le faci cu cineva.
Raluca Selejan: De aia și povestea librăriei, ca să ne legăm puțin și de întrebările tale de dinainte. Povestea librăriei continuă. A început cu noi două și cu prietenia noastră și cu faptul că noi noaptea suntem bufnițe, dar între timp avem colegi, i-ai văzut și tu, care fac parte din echipa bufnițelor. Sunt și ei un fel de bufnițe de fapt. Și împreună am reușit să ajungem până aici. A început de la doi și uite, acum suntem mai mulți. Și tu ești acum în echipa bufnițelor, nu?
Marko Miloicov: Da.
Viața printre cărți
Marko Miloicov: Cum e viața între cărți? Mai ușoară ca între oameni?
Oana Doboși: Păi viața între cărți, asta diurnă, adică de zi, se combină cu viața printre oameni. Merg mână-n mână. Nu e nici mai greu, nici mai ușor. Nimic nu e ușor, să ști. Și nimic nu o să fie niciodată ușor. Lucrurile sunt doar complexe. Uneori mai simple, uneori mai grele. Nimic nu e nici foarte greu, nici foarte ușor.
Raluca Selejan: Pentru că uite, cum a zis Oana, librăria, sau noi așa ca bufnițe, avem viață de zi unde venim aici și nu ne apucăm să stăm să citim când suntem la librărie pentru că trebuie să lucrăm. De aia citim noaptea. Și atunci, ce voiam să zic de fapt, este că e mai ușor în lumea cărților. Pentru mine e mai ușor în lumea cărților.
Oana Doboși: Când ești doar tu cu cărțile. Că lumea cărților când implică și oameni e la fel de complicată ca lumea oamenilor fără cărți. Dar de aia cititul, noi de fapt credem asta, bine, eu cred foarte mult asta, că e o activitate solitară prin excelență.
Când citești trebuie să fi singur
Raluca Selejan: Adică că trebuie să fi singur când citești ca să intri în lumea aia și ca să înțelegi toate planurile de acolo pe care le-a scris scriitorul ăla. Și să fi prins în farmecul ei. Pe de altă parte, pe cât e de solitară lumea cărților atunci când citești pentru că trebuie să fi singur, mie îmi place foarte mult partea în care vorbim despre cărți. Uite, cum te-am rugat și pe tine să îmi spui după ce citești basmul.
Să le recomandăm, să vorbim despre ele, să organizăm evenimente despre ele și în jurul lor. Îmi place partea asta pentru că într-adevăr o carte trebuie să o citești când ești singur, dar are și funcția asta în care ea trebuie să circule de la unul la altul și din vorbă în vorbă. Nu? Cum aflăm despre cărți? Nu vorbim despre ele? Să ști că uite noi ți-am recomandat deja trei cărți. Să ști că la final trebuie să ne recomanzi și nouă ceva de citit.
Vânzări
Marko Miloicov: Ce gen de cărți ați vândut cel mai mult anul acesta?
Oana Doboși: Noi în general vindem foarte multă literatură, adică beletristică. Și literatură pentru copii. Și cred că anul ăsta din astea două am vândut foarte mult: literatură universală, străină și română.
Raluca Selejan: Iar la cărțile pentru copii, de exemplu, anul ăsta au mers foarte bine seriile. Astea multe, multe volume. Cred că copiii au avut puțin mai mult timp de citit și au preferat să intre în niște lumi magice cu multe volume pentru că au avut mai mult timp de citit. Astea au mers foarte bine. Și în general cred că dacă mă gândesc așa rapid, fac topul de vânzări din acest an în capul meu la cărțile pentru copii, au mers într-adevăr cărțile cum e Domnișoara Bubble. Cu tentă ușor fantastică. Cu un pic de magie.
Oana Doboși: E chiar în spatele tău Domnișoara Bubble.
Raluca Selejan: Lasă că ți-o arătăm după. Deci noi am pomenit deja patru cărți. Îți dai seama câte recomandări trebuie să ne faci și tu nouă?
Marko Miloicov: Daa.
Citiți ȘTIRI PENTRU COPII pentru partea a II-a din interviu.
Acest interviu este publicat în cadrul campaniei “Micii jurnaliști, în dialog cu marii oameni de cultură din Timiș, pe www.ştiripentrucopii.com” – acțiune cofinanțată de Consiliul Județean Timiș.