DE LA CITITORI. Central Park – emoţie, sensibilitate, empatie
Sâmbătă, 26 octombrie, la Sala 2, Teatrul Național din Timișoara a prezentat Central Park, un performance absolut special, cu profunde implicații – culturale, civice și sociale și, mai cu seamă, umane. Teatrul Național din Timișoara a conceput proiectul Central Park care a adus împreună, pentru o săptămână, persoane cu deficiențe de auz și actori ai Teatrului Național, într-un performance de dans. Au urcat pe scenă, alături de coregraful Pál Frenak secondat de dansatorul Halász Gábor, actorii Naționalului Alina Ilea, Daniela Bostan, Laura Avarvari, Luminița Tulgara, Cătălin Ursu și fabuloșii participanți la Atelier – Luminița Barbuzan, Doina Greavu, Corina Grizea, Tamara Ambruș, Ramona Inciulescu, Radu Băcican, Ioan Furdui, Mario Grizea, Ion Puican și Violeta Bălan.
Luca Dragu, un liceean din Timișoara, a transmis redacției ȘTIRI PENTRU COPII propria viziune asupra performance-ului unic la care a asistat. Încurajăm, pe această cale, și alți cititori să împărtășească cu noi momentele inedite de care au parte.
Central Park – emoţie, sensibilitate, empatie
Văzusem de Pal Frenak spectacolele UN, To_R (Pomană) şi Prin Vis, spectacole care m-au lăsat fără cuvinte fiecare la rândul lor, deci când am auzit că se întoarce în Timişoara cu un nou proiect, nu se punea problema să nu fiu prezent, cu atât mai mult fiind vorba de o iniţiativă atât de specială.
Un experiment care propune montarea unui performance în cinci zile, şi, pe deasupra, nepresupunând o distribuţie formată în totalitate din dansatori şi actori profesionişti.
Acum, când mă uit retrospectiv, observ cu un zâmbet larg că toate cele trei spectacole ale marelui coregraf se regăsesc în Central Park: o parte din distribuţia Prin Vis, salteaua gonflabilă din To_R şi însuşi Pal Frenak, în aceeaşi înfăţişare hipnotizantă din UN.
Pentru aproximativ un ceas, toţi oamenii din sală, actori şi spectatori, au vorbit aceeaşi limbă: dansul. S-a creat o conexiune la un nivel superior, transcendental. Pe parcursul performanţei, dar mai ales la sfârşit, am văzut oameni cu lacrimi în ochi. I-am luat în braţe pe câţiva. Şi mie mi s-au umezit ochii. Am auzit, am ascultat şi am înţeles o parte din povestea minunaţilor interpreţi de pe scenă. Pot spune cu siguranţă că nu există un om pe care să nu îl fi schimbat câtuşi de puţin experienţa aceasta.
Fotografii: Adrian Pîclilșan
Text: Luca Dragu